în diferite colțuri ale lumii

Ultimele

Finlanda nu e nici țara fără materii, nici țara fără teme. Trei mituri urbane despre educația finlandeză

Articol publicat pe site-ul Republica.ro în 15 noiembrie 2018
Link direct https://republica.ro/finlanda-nu-e-nici-tara-fara-materii-nici-tara-fara-teme-trei-mituri-urbane-despre-educatia-finlandeza

rep

Foto: Guliver/Getty Images

Ca absolventă de studii masterale în educație la Universitatea Turku din Finlanda m-am decis să clarific câteva dintre miturile legate de sistemul finlandez de învățământ.

Un inspector școlar român m-a întrebat odată dacă la centrul de inspirație finlandeză pe care l-am fondat la Ploiești copiii îmi spun „Doamna” sau „Alexandra”. I-am răspus că dintotdeauna copiii mi-au spus pe nume. El a conchis fără să mai aștepte lămuriri, „Da, clar e finlandez”. Mi-am dat seama atunci că, din păcate, nici măcar la nivel înalt nu e prea clar ce anume conferă valoare educației! Vorbim despre o formă de analfabetism instituțional, căci nici la nivel decizional educația nu este privită în profunzime, preferându-se superficialitatea.

Sunt numeroase miturile care întrețin o falsă impresie că Finlanda e un model de neatins și la care noi nici nu putem visa. Nimic mai fals, dar sigur, e mai simplu să te dai bătut înainte de a încerca, servind scuza „La noi nu se poate!”

Iată trei dintre cele mai comune mituri urbane ale educației finlandeze:

1. Finlanda are cei mai pregătiți profesori

Da, profesorii în Finlanda sunt mai riguros selectați, pregătiți teoretic, practic și pentru cercetare-acțiune, DAR 25% dintre ei sunt dintre cei cu note mici, 50% mediocri academic și doar 25% crème de la crème.

Bine, bine, atunci cum reușesc să obțină astfel de rezultate? Simplu: în primul rând că sunt învățați să colaboreze, căci degeaba ai doi profesori buni într-o școală dacă nu există colaborare și unitate, iar pentru pregătire academică ai cinci, chiar șase ani de studii universitare! Apoi, excelența și abilitățile pedagogice sunt două chestiuni diferite. Cum poate un profesor să priceapă de ce elevii lui nu sunt interesați de fizică dacă el a studiat printre studenți pasionați de subiect, el însuși neavând niciodată dificultăți? Desigur, îi va fi greu, dacă nu cumva imposibil să empatizeze cu aceștia.

Pe conceptul eronat că doar cei mai buni absolvenți merită să devină profesori s-au întemeiat programe precum Teach for All. Finlanda însă nu crede în soluții pe termen scurt, ci în profesionalizarea și pregătirea unui profesor nu pentru câteva săptămâni, ci pentru cinci ani. Da, un fel de medicină în învățământ. Dacă nu ne-am duce la un medic fără pregătire practică, de ce acceptăm ca universitățile să ofere atât de ușor diplome viitorilor profesori, fără câteva sute de ore practică pedagogică și fără (atenție) pregătire teoretică de actualitate în domenii precum evaluarea sau neuroștiințele? De multe ori, sintagma „teoria ca teoria, practica ne omoară”, se transformă în „teoria și practica ne omoară deopotrivă”. Avem nevoie de viziune pe termen lung și dacă aceasta lipsește fix la resursa umană, atunci ratăm cu brio esențialul!

Doar cu profesori pregătiți temeinic vom înțelege de ce nu oricine se pricepe la educație. Este important să ne dorim să avem încredere că nu suntem mai capabili decât profesorul de la școala copilului, medicul care ne operează și tenismenul care joacă la Roland Garros. Avem nevoie să accedem la a forma profesioniști adevărați pe termen lung în toate domeniile și asta începe cu școli mai bune pentru profesori și pentru copii.

Dacă vi se pare prea dură argumentația mea, vă invit să citiți un articol al expertului finlandez Pasi Sahlberg.

2. În Finlanda nu mai există materii

Ne plac atât de mult titlurile senzaționale din presă, încât am ajuns să nu ne mai întrebăm cum e posibil să aplici așa ceva… Totul a pornit de la un articol în The Independent, care a lansat ipoteza eliminării materiilor din școlile finlandeze – “Finland schools: Subjects scrapped and replaced with ‘topics’ as country reforms its education system”. Richard Garner, autorul articolului, probabil a vizitat școlile din Helsinki timp de o săptămână (din proprie experiență vă spun că după o săptămână ești mai mult năucit de diferențe decât capabil să digeri tot ce ai văzut), crezând că ipoteza lui s-a confirmat.

Fac o dezvăluire publică, după opt ani de vizite și chiar studii masterale în educație la Universitatea Turku eu tot simt uneori că-mi fuge pământul de sub picioare la cât de rapid se întâmplă lucrurile la ei, nici pomeneală să afirm că le știu sau le voi ști vreodată pe toate. Îmi amintesc că povesteam cu una dintre colegele mele de studii din Coreea de Sud și ne amuzam de imaturitatea cu care un compatriot de-al ei s-a grăbit să scrie o carte despre educația din Finlanda după, ați ghicit, vizita lui de o săptămână în Finlanda!

Ne întoarcem la materii. Ca să explic întâi contexul, Finlanda are o altfel de metodă de schimbare a legii sau a programei. Spre deosebire de țări precum România, acolo întâi se testează, prin proiecte pilot și neapărat cu cercetare în spate, după care se legiferează. Ca să fie clar pentru toată lumea, e ca atunci când bucătarul testează rețeta, o îmbunătățește și abia apoi scrie cartea de bucate. Nu scrie nimeni nici măcar o carte de bucate fără să fi testat înainte. Așadar când vedem inițiative de schimbare a legii educației, ar fi indicat să ne gândim ce argumente stau la baza acestora, câte studii s-au realizat și ce fel de studii sunt acestea.

Ca să exemplific cum se face reformare din practică și nu din teorie, vă spun doar că în 2011-2012, Finlanda deja aplica învățarea prin proiect, poate nu la scară largă, dar cel puțin proiecte pilot existau deja – le-am văzut cu ochii mei. Cum adică învățare prin proiect? Simplu: la matematică clasa a VI-a aveau de calculat de cât lemn au nevoie pentru a construi o căsuță pentru pasărea din specia X. Stați ușurel, că până la partea matematică trebuie să știi cât de mare e pasărea și câte ouă depune (noțiuni de biologie). După calcul elevii mergeau în atelier și realizau căsuța. Când era gata, o luau acasă, o așezau în copac și țineau un jurnal zilnic timp de câteva săptămâni. Transdisciplinaritate, învățare practică și proiecte atractive. Dacă vă încearcă sentimentul de a vă dori să mergeți și voi la școală în Finlanda ca să luați parte la astfel de proiecte, vă înțeleg perfect.

Așadar schimbările legislative au venit doar să confirme că se poate, dar nu să-i forțeze pe profesori să-și schimbe metodele de a doua zi. Spun asta mai ales pentru că sunt unii pe la noi (nu zic cine, persoane importante) care se iluzionează că dacă și noi am schimba legea am avea învățământ mai bun. Sigur, n-avem o lege perfectă, nici programă, dar și dacă le-am avea, fără profesori bine pregătiți, liberi să testeze noi metodologii, fără cercetare-acțiune, fără școli doctorale serioase cu cercetări aduse la nivelul școlii, nu putem spera la altceva. Dacă tot veni vorba de lege, ce-ar fi totuși dacă am respecta-o pe cea existentă – un 6% din PIB la educație sau obligativitate la pachet cu gratuitate, rămân esențiale ca măcar să visăm la reformarea sistemului!

Informații corecte despre materii în școlile finlandeze găsiți aici.

3. Finlandezii nu primesc teme, nici note și nu dau nici examene naționale

Oho, în această capcană am căzut și eu! În 2010 când am cunoscut primul finlandez din viața mea, prof. Jukka Kangaslahti care îmi este mentor și astăzi, mă șocase faptul că finlandezii n-au inspectorate școlare (am aflat apoi că își dovediseră inutilitatea, ceea ce ușor s-ar putea demonstra și la noi), dar să nu dai tu examene, note și teme, asta era de neconceput!

În privința temelor m-am lămurit rapid: există și au cu totul altă structură decât la noi – să ceri unui copil de 6-7 ani să-ți spună câte linguri de mâncare a mâncat (să fie atent la asta și să le adune nu-i tocmai o treabă simplă) sau să ceri unui copil de 9-10 ani să facă o temă cu bunicii, să discute, să scrie și să însoțească de fotografii istoria vieții lor, e nu doar util pentru copil pentru că se realizează un schimb intergenerațional prețios, dar copilul deprinde noțiunea timpului și aspecte de istorie trăită pe care nicio carte nu i le va explica. Deși poate părea o pierdere de timp sau, cum spunem noi românii, „prea ușor pentru copilul meu genial”, finlandezii nu cred că mult e și bine, așa că programa lor e mai relaxată, dar măcar o parcurg cu rigurozitate toți copiii, profesorul asigurându-se astfel că nimeni nu rămâne cu noțiuni fundamentale neclarificate. Deci atât programa, cât și flexibilitatea la teme îi ajută pe copii și pe profesori.

Cu notele povestea e și mai picantă! Notele se introduc treptat începând din clasa a V-a și nu mai târziu de clasa a VIII-a, nu la toate materiile odată și se acordă o singură notă pe semestru. Astfel, elevii sunt implicați întreg semestrul în proiecte, căci sunt evaluați permanent și nu trebuie să „împuște“ note atunci când știu (fiindcă știu) că ar trebui să fie ascultați. Poate vă întrebați cum știu copiii, profesorii sau oficialii ce știu copiii dacă nu primesc note și nici examene nu susțin. Știu! Și știu mai bine decât ne iluzionăm noi că știm despre copiii noștri. În primul rând, orice profesor bine pregătit din orice țară a lumii își cunoaște elevii foarte bine, știe ce dificultăți au, știe prin ce provocări trec și știe cum îi poate ajuta. Nimic nu poate depăși în acuitate experiența de zi de zi a profesorului pregătit de la clasă. Și atunci, el este cel mai în măsură să aplice evaluarea formativă la clasa lui. Dar abia acum începe discuția – profesorii din Finlanda știu diferența dintre evaluarea sumativă (prin note, evaluarea învățării) și evaluare formativă (prin feedback, evaluarea pentru învățare), urmează obligatoriu cursuri universitare care îi pregătesc pentru a evalua corect și complet la clasă. E cel puțin ciudat că la universitățile de profil din România se pune mai mult accent pe conținutul predat, decât pe felul în care elevul este evaluat.

În ce privește testele standard, din afară Finlanda pare că-și evaluează elevii doar la finalul liceului, prin bacalaureat – Matriculation Examination. Nimic mai fals și mai periculos de crezut. E ca și cum un pilot de avion n-ar face decât să ridice avionul de la sol, să-i seteze direcția și peste câteva ore să se aștepte să fie deasupra aeroportului dorit. Cert e că dacă așa s-ar întâmpla lucrurile, toată artileria de ecrane, manete și indicatori din cabina pilotului ar fi inutilă, dar nu e. Evaluarea corectă se realizează continuu (pe tot parcursul zborului și în cazul educației pe tot parcursul educațional). Așadar a avea o rată de (in)succes la BAC de 50% n-ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni, dacă și nu mai dacă evaluarea s-ar face corect pe parcursul anilor și desigur, dacă subiectele ar fi corelate cu ce s-a predat. În Finlanda există evaluări naționale, dar nu standardizate și nici aplicate întregii populații școlare, căci dacă vrei să afli cum „se simte” sistemul educațional nu-l trimiți la analize și îi iei tot sângele, ci ai nevoie doar de o mostră; nu-i faci publice rezultatele și nu ai niciun plan de intervenție (cum reușim noi să facem anual cu rezultatele tuturor examenelor naționale).

Iar conținutul testărilor standard sunt în sine un subiect. Dacă mai sus subliniam faptul că profesorii sunt insuficient pregătiți, suntem martori an de an la masacrarea examenelor naționale la fiecare nivel. După ce că măsurăm prea des, o facem și prost și oricum, intenția nu e să îmbunătățim procesul de predare-învățare.

Așadar Finlanda are și teme, și note, și teste naționale, dar cum le aplică, acolo e marea diferență!

Ca să faceți singuri comparația, prezint doar patru subiecte la Bacalaureat oferite în România și Finlanda. Vă invit să reflectați asupra atractivității și relevanței subiectelor în viața de zi cu zi a tinerilor care susțin acest examen.

România, Proba la limba română, 2016: „Scrie un text de tip argumentativ de 150-300 de cuvinte despre rolul jocurilor pe dispozitive electronice (calculator, tabletă, telefon inteligent etc.) în viața tinerilor.”

Finlanda, Proba la limba finlandeză, 2014: „Unii politicieni, atleți sau alte celebrități au regretat și și-au cerut scuze în mod public pentru ceea ce au spus sau făcut. Dezbate sensul scuzelor și acceptarea lor ca gest social și personal.” SAU „Alege trei religii ale lumii și compară rolul sau utilizarea imaginilor sfinte în fiecare dintre ele.”

România, Proba la psihologie, 2016: „Concordanţa sau discordanţa dintre aşteptările persoanei şi împrejurările de viaţă pot determina efecte în plan subiectiv sub forma unor trăiri afective. Acestea pot deveni ele însele cauze ale conduitelor persoanei, transformându-se în motive care vor declanşa acţiuni specifice de reechilibrare.

Finlanda, Proba la psihologie, 2014: „Concepe un studiu pentru a afla cum influențează personalitatea comportamentul indivizilor pe Facebook sau alte mijloace de social media. Dezbate considerațiile etice ale acestui tip de studiu.”

Data viitoare când mai citiți știri despre educația finlandeză, despre educație în general sau pur și simplu știri, încercați să înțelegeți logica din spatele argumentelor și gândiți critic!

Reclame

Copii care s-ar simți pedepsiți dacă n-ar merge la școală

Articol publicat pe site-ul EducatiePrivata.ro în 12 noiembrie 2018
Link direct https://www.educatieprivata.ro/copii-care-s-ar-simti-pedepsiti/?fbclid=IwAR3_cvXr-ArmpM5Glk9hieE6pqZrU-HQH_VAp2-UgG8zA93u8j6cOyfwmck
_ORC4429

de Alexandra Anton, fondator Yuppy Koti Centre

Zi de zi, merg la școală sute de milioane de copii în întreaga lume. Alte peste 200 de milioane (conform datelor UNESCO) nu merg la școală. O bună parte a celor care au acces la educație sunt nefericiți cu ce primesc, iar cei care nu au fost o zi în viața lor la școală își doresc să meargă. Ce paradox trist!

Educația este un drept fundamental, iar felul în care ilustrează Youth for Human Rights acest fapt este exact despre acest fenomen: neglijat, insuficient înțeles, dureros pentru noi toți indiferent ce armuri socio-economice purtăm.

În 2010, într-o discuție purtată cu o directoare de școală din Finlanda am întrebat-o cum se descurcă cu absenteismul școlar. A zis că nu înțelege la ce mă refer, pentru că la ei copiii își doresc să meargă la școală, de ce n-ar vrea? De data asta n-o înțelegeam eu. Iată-mă după opt ani, încercând să clarific o parte a misterului.

Cum arată experiența școlară la noi?

Pe scurt, irosim timp și energie prețioase de două ori, asta ca să nu deschid conversația despre resurse și chiar bani.

  1. Dimineața/după-amiaza copiii și profesorii români lor merg la ore. Profesorilor le este greu (dacă nu imposibil) să știe ce face fiecare dintre cei 30+ de elevi din clasele lor, așa că aleg să predea frontal, să vorbească ei 90% din timp, în vreme ce elevii copiază de la tablă sau scriu după dictare. Se renunță la pauze, la orele de muzică și/sau sport. Copiilor le este greu să țină ritmul, n-au pe cine să întrebe când n-au înțeles, speră să se lămurească la after/before school. În cealaltă parte a zilei, copiii români merg la before/after school, unde, cu restul energiei, încearcă să înțeleagă ce n-au reușit în clasă și să rezolve (uneori) zeci de pagini de exerciții.
  2. Copiii români se simt batjocoriți de colegi (nu toți, dar 1 din 2 e totuși cam mult), chiar și de profesori (nici aici nu stăm mai bine, cu 1 din 3 – a se vedea rezultatele Studiului pentru fericirea elevilor), iar echilibrul emoțional are efecte devastatoare asupra învățării în caz că aveați dubii. Nici profesorii români nu știu, căci n-au fost nici măcar o zi pregătiți, cum să facă față fenomenului de bullying sau violență.
  3. Copiii români simt că amorțesc în bănci, ar vrea mai multă mișcare, ore mai dinamice, evaluări mai puțin stresante și vor, atenție, profesori mai riguros pregătiți în școli. Deși poate nu credeam că ei observă, copii știu când un profesor este competent sau nu. Pe cei competenți și buni pedagogi îi admiră, le sorb fiecare cuvânt, îi țin minte peste ani și ani. Dar majoritatea profesorilor din majoritatea școlilor românești nu sunt profesori memorabili – e chiar mai trist să vezi că elevi de liceu nu știu nici după două luni de școală cum se numesc unii dintre profesorii lor – asta spune multe!
  4. Copiii români vor activități ceva mai puțin formale, științe, arte, mai multe activități aplicate și mai mult feedback (neurmat neapărat de note, pe care le consideră apăsătoare) și probabil și profesorii români ar vrea aceleași lucruri. Dar cum să asiguri toate acestea fără materiale didactice și consumabile. Cum să faci chimie numai cu poze? Cum să faci muzică fără instrumente? La noi e posibil, nu de ieri sau azi, ci de zeci de ani!
  5. E un ritm nebun în care sunt prinși toți actorii din educație: profesorii, copiii, directorii. E un maraton, dar în care școala și învățătura în aleargă pe oameni și nu invers. E un chin, de parcă învățarea e un calvar din care toată lumea ar trebui să supraviețuiască doar ca să ia o diplomă sau salariul la sfârșitul lunii. Rar, foarte rar am văzut actorii din educație bucurându-se de proces, de succes, de reușite mici dar semnificative, care nu încap în diplome sau medalii. Oamenii din școlile nostre n-au timp să se privească în ochi. N-au timp. Programa, ARACIP-ul, testele, toate îi aleargă nebune zi de zi.

 

Pentru copii: Sedentarism + dietă nepotrivită + lipsă de mișcare + fără învățare prin colaborare + emoțiile testelor x 12 ANI de ȘCOALĂ 😩 (+ creșă, grădiniță și studii superioare)

Pentru profesori: Profesie deseori singuratică + stres + birocrație + probleme medicale neglijate (priviți doar câți profesori români au probleme cu dinții) + presiunea de a performa x 40 ANI la CATEDRĂ 😩

Cum arată experiența școlară în Finlanda?

Pe scurt: mișcare (mai multă mișcare ca acum opt ani), învățare sub toate formele și în toate contextele posibile, pauze respectate și program anti-bullying.

  1. Copiii finlandezi învață exclusiv dimineața, iar după-amiaza au cluburi pe alese. Dau randament bun dimineața, sunt odihniți și proaspeți. La prânz deja au terminat orele mai solicitante, pot lua masa împreună cu colegii și se pot concentra asupra programului din restul zilei, probabil încă una sau două ore de curs și restul, cluburi la alegere.
  2. În clasele din Finlanda sunt max.24 elevi – iar toate școlile au profesioniști în educație specială, ca toți copiii să primească sprijin atunci când au nevoie, nu când se constată, la sfârșitul anului, că vor rămâne repetenți (nici nu rămân, pentru că există prevenție). Ba mai mult, dinamica clasei e cu totul alta: se lucrează frontal (dar nu preponderent), în echipe, pe holuri, în bibliotecă, pe trepte, afară, ușile stau deschise și toată lumea circulă și învață. Profesorul are vreme să discute cu toți elevii, să-l provoace pe fiecare pe măsura puterilor sale. Să le spună Hyvää! (bine), iar deja Tosi hyvää! (foarte bine) e un fel de extraordinar pentru noi. Profesorii finlandezi nu se lansează în laude și scoateri în față a elevilor foarte buni (oricum, îi știe toată lumea) și nici a celor cu dificultăți (și pe ei îi știe toată lumea), dar scopul e să fie toți cât mai buni, deci profesorul are rolul de a-i învăța să se sprijine unii pe alții, să colaboreze. Ideea unei societăți unite se naște devreme, iar școala ne poate învăța să fim dezbinați, individualiști sau uniți.
  3. Pe table se scrie puțin și rar – doar ce e foarte important, accentul cade pe lucru în echipe, pe proiecte. Teme sunt puține, foarte practice și nu necesită sprijinul unui părinte sau meditator. Nu există after school sau centre de meditații!  Învățarea are loc la școală: puțin și bine, nu mult și prost – sau cum zice finlandezul, Less is more (mai puțin e mai mult).
  4. Pauzele sunt sfinte, nimeni nu ia din cele 15 minute după fiecare 45 min de curs – profesorii își iau și ei pauze și merg în curte sau în cancelarie să se destindă (da, ați citit bine!) Profesorii au timp să discute cu colegii, să se bucure de un masaj, de o cafea, de o melodie care să-i relaxeze. Masaj, exact așa am scris și așa e – cancelariile școlilor din Finlanda pot fi dotate, printre altele cu aparate de masaj, așa cum ne demonstrează Tim Walker, autorul cărții Să predăm ca în Finlanda. În timp ce profesorii îi supraveghează pe copii în curte (ies obligatoriu să alerge, să respire aer curat, nimeni nu stă în clasă/școală în pauze) sau se relaxează în cancelarie, copiii se mișcă. Din 2016 recomandările oficialilor prevăd ca fiecare copil sub 8 ani să fie activ fizic cel puțin 3 ore/zi, iar dacă are peste 8 ani, copilul să fie activ fizic cel puțin o oră pe zi, să se evite perioade de sedentarism mai lungi de 1h, atât acasă, cât și la școală. O rutină sănătoasă de timpuriu este echivalentă cu o viață lungă și sănătoasă!
  5. Situațiile de bullying, ce se regăsesc în toate școlile din lume, sunt combătute prin mijloace de prevenție, proceduri îndelung dezvoltate și studiate științific la Universitatea Turku, dând naștere programului KIVA Koulu.  Felul în care școala abordează acest subiect, nu ca pe unul rușinos, ci ca pe ceva care poate apărea oriunde și oricând, faptul că elevii sunt învățați să nu privească pasiv sau să încurajeze actele de bullying la presiunea grupului sunt iarăși abilități pe care le iau cu ei în viața de zi cu zi. Inteligența emoțională și starea de bine a copiilor sunt aspecte de care școala trebuie să se preocupe pentru a asigura dezvoltarea completă a copilului, iar în program se alocă timpul necesar discuțiilor cu echipele KIVA Koulu și, atunci când e nevoie, cu specialiștii.

Dacă nu credeți că poate exista așa ceva, nu-mi dați crezare, mergeți în Finlanda să vă convingeți singuri! Acolo veți găsi copiii care se simt pedepsiți dacă n-ar merge la școală.

INTERVIU CU ALEXANDRA ANTON – DESPRE SUCCESUL EDUCAȚIEI FINLANDEZE

Articol publicat pe site-ul RevistaMargot.ro în 2 noiembrie 2018
Link direct https://www.revistamargot.ro/interviu-cu-alexandra-anton-despre-succesul-educatiei-finlandeze/
Autor: Olimpia Nicolae

În urmă cu 8 ani, pasiunea și dorința de a se perfecționa îndeamnă o absolventă de Litere, care deja activa de câțiva ani în domeniul educației, să se înscrie la un master de trei ani în Finlanda.

La finalul studiilor, se întoarce în țară motivată de dorința de a produce o schimbare în sistemul de învățământ de pe plaiurile mioritice.

Astfel ia ființă în 2010, la Ploiești, Yuppy Koti Centre – Centrul educațional de inspirație finlandeză, un loc unde Alexandra pune în aplicare metodele educative ale nordicilor, un loc care oferă speranță educației.

Dar Alexandra nu s-a oprit aici. Ea inițiază de asemenea organizarea Festivalului Internațional de Educație FIEedu, un eveniment anual care aduce laolaltă cei mai importanți experți în educație.

Există oameni ca Alexandra care produc schimbări în viețile oamenilor, dar mai ales în educație, un domeniu tot mai criticat în ultimii ani; oameni modești în pofida acțiunilor lor, care cred în echitate, în învățătură, dar mai ales, în elevi.

Revista Margot: Care sunt particularitățile învățământului finlandez?

Alexandra Anton: Voi aborda trei dintre cele mai definitorii trăsături ale sistemului de învățământ finlandez, deși aș putea scrie o carte doar despre acest subiect.

Întâi de toate, învățământul finlandez se bucură de cel mai bun raport calitate – echitate. Cu alte cuvinte, dacă ai avut norocul să te naști în Finlanda, nu contează din ce fel de familie sau în ce localitate te-ai născut (în plină capitală sau în Laponia), șansele ca tu să excelezi în educație sunt la fel de mari. Noi, est-europenii, punem lucrul acesta pe seama norocului, dar în majoritatea țărilor nordice și baltice educația este un drept fundamental al fiecărui cetățean și o prioritate pentru toate guvernele, indiferent de orientarea politică, ceea ce asigură continuitate.

În al doilea rând, educația în Finlanda este dovada vie a încrederii în oamenii care o compun. Înainte de 2001, când primele rezultate ale studiului PISA aveau să devină publice, nici finlandezii nu știau exact ce fac și cât de valoros era sistemul lor. De ce au ales o cale nouă? De ce n-au pus accentul pe competiție și control, așa cum multe țări – inclusiv România – au făcut și continuă să facă? Pentru că, au concluzionat finlandezii, n-o să ai niciodată un raport 1:1, de ex. un inspector la un profesor, nu poți deține controlul absolut și nu poți ști cine predă bine și cine nu. Așadar au investit în creșterea calității profesorilor și a directorilor, ceea ce a condus la inutilitatea examenelor standard ca sport național, a inspectoratelor școlare și în general a autorității profund centralizate.

O a treia particularitate ține de concentrarea întregului sistem educațional pe nevoile celor pentru care există acest sistem – copii, elevi, studenți. În Finlanda comunitățile se pregătesc să primească copilul în creșe, grădinițe, școli, înainte ca acesta măcar să se fi născut. La creșe micuții finlandezi pot fi duși de la nouă luni, iar a construi o creșă nouă necesită mai mult de nouă luni, deci fără planificare nu sunt mari șanse de reușită. Autoritățile calculează tot: număr de locuri necesare în școli, ce fel de specialiști sunt necesari în comunitate, nimic nu e trecut cu vederea. Apoi noua curriculă, wow! E absolut impresionată grija lor pentru sfera de interes a copiilor! Încă de la vârstele cele mai timpurii, copiii sunt ascultați, iar interesele și întrebările lor reprezintă punctul de plecare al activităților.

– Revista Margot: Cu ce se diferențează sistemul de învățământ finlandez de cel românesc?

Alexandra Anton: Mă voi referi la aceleași trei puncte de mai sus. Nu e tocmai dificil de observat faptul că în România șansele de reușită academică sunt direct proporționale cu statutul socio-economic al familiei.Foarte puțini copii reușesc să depășească acea condiție, mai puțin în situația primirii unor burse de merit. Dar să nu fim într-o eroare, mulți dintre copiii din zone dezavantajate sau din familii sărace de la noi nu ajung niciodată să-și descopere înzestrările, rămânând captivi mediului din care provin și ducând mai departe povara lipsei de educație care nu le asigură nici o viață mai bună și nici una mai îndelungată. Pierdem an de an copii și tineri care ar putea duce România la alt nivel. Poate de aceea Finlada, cu o populație de doar 5,4 milioane de locuitori a avut în 2017 un PIB pe cap de locuitor de 49.000 de dolari, în vreme de România, a fost de aproape cinci ori mai mic, de 10.900 de dolari. Când vorbim despre învățământ de masă, ne privesc aceste cifre mai mult ca oricând, fiindcă ele arată valoarea forței de muncă, gradul de educație, prețul la care ne vindem mintea. Dacă Finlanda are o economie inovativă, bazată pe knowhow, România are multă forță de muncă necalificată, pe care IT-iștii nu o pot compensa.

În sistemul actual de învățământ din România este extrem de multă neîncredere. Viitorii profesori au nevoie de o pregătire inițială și continuă temeinice, nici gând de blamare. Doar investind în profesori, la modul real, bine structurat și cu un obiectiv clar, putem aștepta rezultate mai bune. Toată corvoada birocrației, care nu e decât o cortină care acoperă corupția din sistemul actual, nu face decât să încetinească procesul de creștere a calității. În sine, discuția despre calitate în educație se află la un modest început.

Cât despre centrarea pe elev, noi încă n-am rupt lanțul care ține școlile legate, aș zice chiar sugrumate, politic și financiar de forțe care nu sunt de cele mai multe ori capabile să înțeleagă faptul că fiecare leu investit în educație aduce înzecit în comunitate. Nicio comunitate nu poate fi prosperă fără copii educați, școli dotate, profesori pregătiți și autonomi.

– Revista Margot: Vorbește-ne te rugăm despre Yuppy Koti Centre. Cum a fost acesta primit de copiii înscriși în acest centru și părinții acestora?

Alexandra Anton: Yuppy Koti e un fel de oază de speranță că lucrurile pot arăta și altfel în educație. Contextul în care ne aflăm ne solicită energie consistentă pentru a pregăti profesorii și a educa mica noastră comunitate. Cel mai greu de depășit sunt ideile preconcepute conform cărora copiii sunt butoaie goale pe care trebuie le umplem cu informații și nimic altceva, iar mișcarea, abilitățile lor sociale și echilibrul emoțional cad pe locurile secunde. Copiii de astăzi sunt exact cum eram și noi și cu nimic diferiți de copiii din Finlanda. Copiii răspund foarte bine abordării, dar an de an avem părinți care ne caută pentru educația finlandeză pe care o apreciază, dar nu o înțeleg, ajungând să constate că vor schimbarea, dar nu schimbarea care îi include. Majoritatea părinților însă, spre marea noastră bucurie, au înțeles mai târziu – când au ajuns copiii lor la școală – cât de importantă a fost privirea de ansamblu pe care o are educația timpurie de inspirație finlandeză.

Câteva imagini ale copiilor care învață la Yuppy Koti Center

– Revista Margot: După încheierea studiilor la Yuppy Koti Centre, ce reacție au copii de 6 ani ce trebuie să urmeze apoi școala românească?

Alexandra Anton: Copiii se descurcă bine la școală, iar despre cei care au mers la școli din străinătate sau din România am auzit numai lucruri bune: au apetit spre învățare, sunt bine calibrați emoțional și relaționează benefic cu ceilalți. Marea problemă constă în mediul fizic, extrem de limitativ, cu pauze petrecute înăuntru (în clasă sau pe coridor) și faptul că se folosesc momeli precum fețe zâmbitoare, buline negre și desene animate pentru managementul clasei. Copiii nu au fost obișnuiți cu așa ceva la noi și tot ce sperăm e ca pe parcurs aceștia să-și păstreze motivația intrinsecă cât mai puțin alterată.

– Revista Margot: De ce este atât de importantă educația părinților, nu numai a copiilor?

Alexandra Anton: În primul rând dintr-un motiv pur matematic: noi, profesorii, suntem doar o scurtă perioadă în viața copiilor, în vreme ce părinții le sunt alături zeci de ani. Când reușim să lucrăm bine cu un părinte, facem mai mult decât dacă am lucra extraordinar doar cu copilul lui. Educația adevărată nu există fără colaborare. Se vede eficiența educației la un copil/tânăr atunci când nici părintele și nici profesorul nu-i stau alături, când e pe cont propriu. Dacă cele două părți au colaborat în același sens, atunci șansele de reușită ale unei bune educații cresc considerabil.

– Revista Margot: Care dintre persoanele întâlnite în cadrul Festivalului Internațional de Educație te-au inspirat cel mai mult?

Alexandra Anton: FIEdu este evenimentul la care am șansa de a mă revedea cu profesori, colegi și colaboratori din întreaga lume. La fiecare ediție descopăr oameni noi și toți, fără excepție, mă inspiră. Revăd cu plăcere filmările de pe YouTube ale edițiilor trecute și le înțeleg de fiecare dată mai bine. Cred că am ce învăța de la fiecare persoană cu care mă întâlnesc și îmi păstrez mintea deschisă.

„Cea mai eficientă educaţie pentru un copil constă în joaca lui cu lucruri frumoase” – Platon.

 

Change Doesn’t Happen at the Top as Much as It Happens at the Bottom

Article published by Reasearch and Education publication on March 25th, 2018
https://researchandeducation.ro/2018/03/25/change-doesnt-happen-at-the-top-as-much-as-it-happens-at-the-bottom.html


Video accesibil la: https://www.youtube.com/watch?v=U3wxapSC1wo&t=241s

Abstract

The proceeding shows the fresh perspective that Yuppy Koti Centre brings into the classic Romanian school landscape, inspired by the Finnish education. It presents three key aspects that have already implemented and were of big success at this education centre. The author strongly believes that anyone in any context can use these as guidelines.

Change Doesn’t Happen at the Top as Much as It Happens at the Bottom

I managed to find that crack at the very roots of the system, where children and parents meet teachers and where teachers are autonomous, free to innovate and grow as professionals. This place, in my case, is called Yuppy Koti Centre.

I decided to work with very young children for two reasons: a scientific and an economic one. First, because early childhood education and care (ECEC) represents the foundation for future learning as it provides children with the cognitive and the non-cognitive skills that will benefit them throughout their life. But what does ECEC refer to more specifically? ECEC refers to everything that happens socially, emotionally and from the cognitive perspective to a child from the day he/she is born until he/she goes to preschool, at the age of 6.

Research shows that qualitative early childhood education and care services have a huge impact on how the adult will succeed in life. So, because my aim was to have an impact, the best way was to address the little ones. Finland, my inspiration, has invested in a solid foundation for years, which is why the PISA study results are no surprise. Second, the economic reason is that every euro invested in ECEC generates 7 euros back to the community and the society as a whole. So not just that education, in general, is a very good investment to make – probably some of you know what Benjamin Franklin once said: “An investment in knowledge pays the best interest” –, but research nowadays might add that an investment in ECEC pays an incredibly good interest. To argue this I recommend you to watch the video of a Nobel laureate economist that reached the conclusion that the money invested in ECEC yields profits and what is to be done with the money for ECEC: https://www.youtube.com/watch?v=i7zjm8dZr3Y. So again, studies have found that ECEC is the proper direction for investments and so, in order to prevent later costs for the society, early intervention is a much better choice.

During our existence as an educational centre, we took into consideration the framework designed by the Finnish National Board of Education, by also thinking of the Romanian context. We haven’t managed so far to cover in our practice the entire perspective of education and care inspired by Finland, first because there are quite many differences between the two and second because just recently, in 2016, the new National Core Curriculum for Early Childhood Education and Care was put into national wide use in Finland.

Considering all these, I will refer today to three key aspects we have already implemented and were of big success. We strongly believe that anyone in any context can use these as guidelines.

1. First, learning through play is how we do things. A non-competitive environment, where play is the common language, makes a great context for learning. Our aim is to allow kids to learn from the state of curiosity, by fostering the joy of learning and develop self-confidence. Many parents and also teachers claim that only the traditional schooling teaches the kids to read and write, by asking kids to sit still at the table and fill in worksheets. We believe that everyone learns to read and write, but unfortunately, very few use these skills to improve their lives. Why? Because the joy of learning is far gone and, from very young ages, there was too much pressure to read the letters and learn how to read. It is much easier to kill the joy of learning than to nurture the natural interest of the kid for the world around him.

Kids need to be developmentally ready to read, and how they learn at this very young age is not by sitting but by moving. They learn through play, hands-on experiences with materials, interacting with the natural world and engaging with caring adults. Teachers often notice that kids ask questions naturally. During their role-playing games, kids feel most secure and ready to ask very complex questions. This way they develop their language and literacy skills, and that sets the foundation for becoming fluent readers later on.

Through play we can best measure how well a kid can focus or if he/she can easily make friends. Children are designed to play. Play helps them develop their social skills, flexibility and impulse control, memory, creative problem-solving. What happens when kids don’t play enough? Nowadays, attention deficit hyperactivity disorder (shortly ADHD) is the new tonsillitis. Many generations had their tonsils removed after repeated throat infections.

Kids are believed to be disturbed and ADHD is the diagnosis they get by the age of 7, and it is believed that the symptoms appear already when kids are between 3 and 6. What the modern medicine in most parts of the world is trying to do is to treat children from childhoodI’m not saying there isn’t such a thing as the ADHD, but that we need to be more careful with considering kids disturbed.

But childhood is a common condition in children. We all had it and it is not a disease! Back to research, the director of the Research Centre on Play in Education, Development and Learning at the University of Cambridge, Professor David Whitebread talks about the importance of the play-based environment in the early years, why the self-regulatory abilities built through play are so meaningful for the development of the child and why educators need to be properly prepared, esteemed and paid according to their role on the path of the child and for their role in society. I suggest that you watch this short interview with him regarding the anterior statement: https://www.youtube.com/watch?v=O-Y0O0GQ1KQ.

2. Second, outdoor learning. The outdoors is the best classroom that was ever invented! Rain or shine, fog or snow, we go outside, we play and learn a lot! Children learn best about the physics of falling when they use the slide on a rainy day. We have no problem checking young children for ADHD, but we forget to understand why they act wildly. Kids in Yuppy Koti and in all Finnish kindergartens go outside every single day. And this is not all. They can ride the bike, climb, slide, swing, jump, run, draw on the blackboard, hop in the hopscotch, crack walnuts, have a picnic, dig a hole in the ground, create traps in the forest, climb a tree, play games, explore nature, feel the wind, the snow, the rain, the sun. Besides these all, kids are calmer, healthier and more positive. Kids are very busy when they go out, they learn through all senses. It’s the adults that see nothing interesting outside, not the children.

Teaching outdoors gets children feeling challenged and excited by learning. Adult students in the University of Turku may experience having their seminars outdoors. For 90 minutes, they walk around the campus, they stop by a statue and discuss a topic and maybe change their study pal and after this time they feel much better, they learn better and they are happier. If this is the effect on the adults who can sit still without fidgeting, imagine how difficult it is for the kids to sit still, to be indoors for hours and hours. It is a nightmare! Try it once if you are a teacher, and you’ll see that outdoor learning provides more opportunities for the children to think independently, to be aware of the environment and to create lasting memories.

Teachers in Romanian kindergarten have too many children in their classes, we know that – just imagine one teacher dressing up 30 kids and tying 30 pairs of shoes only for getting out! But we need to have faith because kids learn fast and are highly motivated to go out, so this must be seen as being just another opportunity for learning! Therefore, even before kids go out they have the chance to build their autonomy. What is very disturbing, I think, is what studies show – today’s children spend less time outdoor than prison inmates. This result is underlined even in a dramatic (but smart) commercial with the slogan Free the kids – dirt is good (you can watch it here: https://www.youtube.com/watch?v=8Q2WnCkBTw0). In defence of the children, many experts like Sir Ken Robinson and Dr. Stuart Brown talk about the need for kids to learn essential skills that will set them up for the future.

3. Thirdly, children have a voice and they deserve to be listened by highly qualified teachers. No learning can occur if social and emotional needs are not met. Kids often want to express themselves and have interesting ways in which they communicate their needs. Crying, pushing others, running around and other similar signals need to be properly understood by the adults before taking any actions. Children can have very good arguments when listened to. Last winter, for instance, we let all parents know that below 10 we won’t take the kids outside and that day was, by the best, below 18. Children in Yuppy Koti were presented this fact, we showed them the thermometer, but their argument was stronger: “we”, the children said, “can come in if we feel cold”. It made perfect sense, so we took them out that day. Needless to say, nobody felt cold, everyone moved and played in the snow, and they were very happy. Luckily, also the parents were happy! This happened because teachers took the time to listen to the kids, to make them feel important for their own education. Teachers teach kids not just facts, but they teach kids to learn how to learn. Taking the time to listen to them and thinking how every circumstance can turn into a possibility for learning is something that highly trained teachers do every single day.

In order for the Romanian teachers to get in contact with the Finnish way of seeing things, we read quite a lot, we go to conferences; we also organize FIEdu, the International Festival of Education, and so we learn together and we learn along with the children. Teachers never stop learning. Teachers in early years don’t believe that learning is only happening in the classroom. Learning happens when feelings are well understood, when kids feel they are important, when they sense they are part of a community, and when they feel their opinion is important, when they can move and play, when they go out. Valuable teachers know that playing is learning too and that they need to involve parents in educating kids in this direction. FIEdu is an event that brings hope back to our souls. We have everything we need to successfully educate our children and make the future bright. We now have ideas, we have research and what’s left is for us to open our minds and give it a try. I’ll end up by inviting you to this lovely festival and by saying that highly qualified teachers put the child first.

About the Author

Alexandra Anton

Fondator Yuppy Koti Centre, Ploiești, Romania

contact@yuppykoti.ro

INTERVIU CU ALEXANDRA ANTON, ORGANIZATOAREA CELUI MAI MARE FESTIVAL DE EDUCAȚIE DIN ROMÂNIA

Articol publicat pe site-ul SuntPitic.ro în 8 mai 2018
Link direct https://suntpitic.ro/interviu-cu-alexandra-anton-organizatoarea-celui-mai-mare-festival-de-educatie-din-romania/
Autor: Eliza Biro

Alexandra Anton, specialist în educație și antreprenor, a adus mai aproape de noi modelul finlandez de învățământ. A început să predea în 2004, iar în 2011 a mers să studieze în Finlanda. A înființat la Ploiești un Centru Educațional de Inspirație Finlandeză, numit Yuppy Koti. Alexandra organizează pentru al treilea an consecutiv cel mai important festival dedicat educației din România, FiEdu, la care participă atât specialiști români, cât și din străinătate.

1. Cum a luat naștere pasiunea pentru educație? De ce educația finlandeză?                                                       

Pasiunea mea pentru educație s-a născut într-o școală britanică, nu într-una finlandeză, pentru că în această ordine s-au succedat. Puținul timp petrecut într-un sistem cu totul nou m-a făcut să mă întreb cum e posibil ca fiind tot în România, lucrurile să fie totuși atât de diferite. M-a urmărit această întrebare încă doi ani până când am decis că voi trece de la filologie la științele educației. Contactul cu educația finlandeză l-am avut la Forumul Educației, organizat la București de către Fundația Dinu Patriciu, unde am interacționat și cu experți britanici și americani, dar și cu cel care îmi este mentor încă de atunci – profesorul Jukka Kangaslahti. Educația finlandeză m-a fascinat nu pentru că nu există note (ca la noi, dar există) sau teme (iarăși un mit), ci pentru că raportarea lor la educație este diferită. Întreaga societate finlandeză este conștientă că fără investiție în educație nu va progresa, cum de altfel n-ar fi ajuns acolo unde se află astăzi. Răspund acestor întrebări într-un autobuz în mijlocul Finlandei, pe autostrăzi care par a trece printr-un imens parc natural, dar conectat 24/7 la internet și deci la lumea întreagă. Oare cum altfel decât prin educație, grijă față de natură și față de om, s-ar fi putut ajunge la acest nivel?

2. Sistemul finlandez de educație este adulat de unii, criticat de alții. Ce principii ale acestui sistem consideri că ar merge implementate si în sistemul nostru de educație?

Sistemul finlandez se luptă încă să fie înțeles. „Se luptă” poate e prea mult spus, căci finlandezii știu că nu sunt perfecți, așa că nici nu se prea deranjează să lămurească o lume întreagă cum stau de fapt lucrurile. Finlandezii înșiși își critică sistemul și aș spune că nu e nicio diferență între ei și noi, ca de altfel oricine în orice țara – întotdeauna vrem mai mult, ne obișnuim ușor cu binele, suntem deranjați dacă cineva ne perturbă confortul în orice fel. La capitolul „principii de implementat” cred că fiecare vizitator în Finlanda își poate alege de aici ce i se potrivește. Nimic nu poate fi „transplantat” dintr-o parte a lumii în alta, dar cu toții învățam de la vecinul de pe aceeași stradă sau de la un amic din Australia – trebuie doar să ne propunem. Ce cred eu că ne-ar fi util ar fi să creăm școli în care să fie integrați copii din toate straturile sociale, cu mai mult focus pe domeniile de interes ale copiilor. Da, cred că asta ne lipsește – uităm pentru ce există sistemele educaționale – uităm de copii, de elevi.

Dacă am ține mai mult cont de dorințele lor (domenii de interes, pauze, ritm de învățare, nevoia de socializare) cred că am face un progres important într-un timp relativ scurt. Avem prea multe proceduri, prea multe standarde și nu avem nicio procedură care să ne impună să ținem cont de elevi.

3. Cum sunt părinții finlandezi? Ce ar trebui să învețe de la ei părinții români?

Sunt foarte asemănători în multe privințe. Există astăzi în Finlanda, ca și în România, un trend de control al părinților asupra școlii. Controlul este însă diferit de spiritul de parteneriate. Mulți profesori finlandezi critică teama părinților de a-și ghida copiii, dorința lor, încă de la 10 luni de viață, de a-i consulta la orice pas. Pedagogii finlandezi lucrează mult în acest sens cu părinții, dar nu va temeți, educația este un subiect delicat oriunde în lume. Personal, am observat același trend și în România, unde fluxul uriaș de cursuri de parenting a măturat în calea lui orice urmă de responsabilitate – ne temem să spunem „Nu” copiilor, ne temem să fim adulții din viețile lor, uităm că învățarea se face prin imitare, iar copiii au nevoie de modele înainte de orice.

4. Ce crezi că ar putea face profesorii români care îsi doresc să îmbunătățească sistemul și să facă din învățare un proces plăcut?

Cred că orice profesor care și-a propus să facă din învățare o experiență plăcută a și reușit acest lucru în mare măsură. Nu toate zilele sunt bune când ești profesor, dar există ceva bun în fiecare zi. Profesorii care au o relație bună cu elevii lor, comunică deschis, delegă responsabilități și oferă constant feedback pentru învățare, aceștia fac deja o treabă grozavă. Când spunem „sistem” ne gândim automat la mii de școli, sute de mii de elevi, dar în fiecare școală, în fiecare clasă, copilul are acces la „sistemul lui educațional”, la o comunitate limitată, dar semnificativă pentru el.

Pentru mine acel micro-sistem este mai relevant la acest moment decât macro-sistemul, iar schimbarea are mai mari șanse de reușită dacă pornește de la mic la mare decât invers.

5. În sistemul nostru de învățământ există fixația pentru note. Cum este vazută nota în școlile pe care le-ai vizitat? Cum își motivează profesorii finlandezi elevii să învețe?

Elevii finlandezi nu au nevoie să fie motivați să învețe și știu că poate părea ciudat, dar nici elevii români nu au nevoie să fie motivați. Într-adevăr, toți au nevoie să nu fie demotivați, să nu fie descurajati, batjocoriți, umiliți. Fixația pentru note nici nu este neapărat a elevilor, ci a adulților din viața lor. Când sunt mici și primesc calificative, elevii români nici nu prea pricep ce li se întâmplă, fiindcă pentru ei ar fi mult mai relevant să primească feedback pentru învățare, de proces, pentru creștere decât aceste evaluări fragmentate. În Finlanda notele apar mai târziu, se introduc treptat (cam din clasa a V-a) și se administrează mult mai puțin, adică o notă pe semestru per materie – un fel de medie de la noi. Asta nu înseamnă că elevii învață doar la sfârșitul semestrului, ci că trebuie să învețe constant, întreg semestrul, să se implice în lucrul de echipă, în proiecte, în dezbateri. Evaluarea e mult mai complexă decât niște simple cunoștințe memorate și reproduse.

Nota e ceva firesc, nu un mijloc de management al clasei de către profesori – în nicio carte despre evaluare nu se recomanda că profesorii să o folosească precum un instrument de control.

6. Cum a apărut ideea Festivalului Internațional de Educație FiEdu? Cum a fost prima ediție?

Am explicat la fiecare ediție a FIEdu cum s-a născut acesta. Pe scurt, mi-am dorit să continui parteneriatul cu profesorii finlandezi și după absolvirea masteratului în Finlanda și fiindcă ei și-au dorit să împărtășească și cu alții, nu doar cu mine, din noile trenduri, ne-am gândit să organizăm un eveniment de această natură. Desigur, nu ne-am imaginat nicio clipă că va ajunge atâta de mare, dar iată că interesul în creștere al societății românești pentru subiectul educației ne-a surprins din nou.

7. Cui se adresează acest festival? Ce ți-ai propus pentru ediția din acest an?

FIEdu este e locul de joacă al adulților interesați de educație, fie că sunt profesori universitari, oficiali din minister, profesori sau părinți.

Cred că niciodată nu ne-am aflat toți în aceeași încăpere, punându-ne aceleași întrebări și discutând deschis, ci mai degrabă am functionat ca niște tabere, de multe ori adverse, lucru care nu e deloc în avantajul elevilor de toate vârstele. Dacă vrem ca ei să colaboreze atunci trebuie să ne întrebăm dacă noi putem fi un exemplu în acest caz. Așa cum am spus mai devreme, copiii învață prin imitare. La cea de-a treia ediție FIEdu am introdus un Studiu pentru fericirea elevilor, la care ne așteptăm să primim câteva mii de răspunsuri din partea elevilor de nivel primar, gimnazial și liceal. Acest studiu va fi analizat și rezultatele sale vor fi prezentate la FIEdu 2018, pe 9-10 iunie la Ploiești. Studiul este disponibil până la 20 mai 2018 și este accesibil aici:https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSc9XTv8_u5ZiJ9xGz8rbblohPGvl9LtSirYuuzRiz-zfLTkXg/viewform.

Anul acesta avem multe surpize pentru participanți. Vor există sesiuni plenare și ateliere pe teme extrem de actuale (reformarea învățământului, leadership educațional sustenabil, programul anti-bullying KiVa Koulu, bucuria de a preda și de a învața). Acestora li se adaugă Gallery – un târg de două zile în care se vor găsi materiale educaționale, cărți și softuri extrem de interesante, dar și Youth Festival – ateliere gratuite pentru copii și tineret oferite de companii românești și străine.

Vor fi două zile încărcate, două zile în care educația de calitate va fi pe primul loc – așa cum ar trebui să fie 365 zile din an.

8. Te-ai gândit că prin acest festival poți crea o comunitate valoroasă de profesori și părinți care împreună să schimbe ceva în școala românească? Cum crezi că s-ar putea concretiza acest lucru?

Când a demarat FIEdu nu am intuit cât de multe energii va strânge, dar trebuie să recunosc că nu comunitatea de la FIEdu e ținta noastră, ci comunitățile participante. Tocmai de aceea One School = One Team a fost implementat cu succes și observăm că zeci de profesori din aceeași școală vin împreună la FIEdu și continuă Revoluția Prietenoasă în Educație și după festival. Aceasta este cheia de fapt, să observăm care sunt resursele de care dispunem deja, să cerem ajutorul atunci când ceva ne lipsește și să continuăm să clădim, să credem unii în alții și în puterea pe care 1+1 o are.

Mi-ar plăcea să continuăm acest proces de creștere într-un ritm mult mai susținut, căci FIEdu este un eveniment anual, iar profesorii și părinții au nevoie de mult mai mult suport. Sper că în viitor să putem pregăti evenimente mai dese și cu aceeași consistență și calitate, care să accelereze schimbarea și să o definească mult mai clar.

Dacă doriți să ascultați specialiști în educație din țară sau din străinătate, grăbiți-vă să vă rezervați un loc la acest eveniment.

Despre ediția FiEdu de anul trecutam scris aici, iar doamna profesoară Violeta Nedelcu a scris aici.

Dacă vi s-a părut util acest articol, ne-am bucura să îl dați mai departe. Dacă doriți să ne urmăriți în continuare, nu uitați să dați like paginii noastre de Facebook.

Interviu cu Alexandra Anton, tânăra care ar vrea să revoluționeze educația în România

Articol publicat pe site-ul Good News în 12 octombrie 2018
Link direct https://goodnews.info.ro/interviu-cu-alexandra-anton-tanara-care-ar-vrea-sa-revolutioneze-educatia-romania/?fbclid=IwAR16b9FoF7ahFMlC-BP5xqpGZ1Avo9exwnNQYHLjtlepxFNwqsWfRl9ETW0

Alexandra Anton a pornit activitatea în antreprenoriat gândind să realizeze o mică revoluție în domeniul educațional. După ce a studiat științele educației timp de trei ani într-un program de masterat din Finlanda, Alexandra s-a întors în țară unde a aplicat ceea ce a învățat de la nordici.

Astfel, în 2014, la Ploiești, a luat naștere ”Yuppy Koti Centre – Centrul educațional de inspirație finlandeză„, un centru educațional ce se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 – 12 ani. Aici sunt educați aproximativ 20 de copii, de care răspund patru profesori, cu toții ”școliți” în Finlanda, pe aceeași idee educațională.

Fiind un concept nou în România, am rugat-o pe Alexandra să ne răspundă la câteva întrebări în legătură cu activitatea sa din acest centru și care sunt beneficiile acestei educații.

Good News: Care este diferența dintre învățământul din România și cel de tip finlandez?

Alexandra Anton: La toate nivelurile de învățământ există diferențe notabile între cele două sisteme. Dacă ar fi să mă refer la anii de creșă (10 luni – 3 ani), în Finlanda raportul numeric este de 4 copii la un educator, ceea ce prin comparație cu atenția și educația pe care o primesc copiii români este de neimaginat pentru noi. Dacă în România este firesc ca în creșe și grădinițe să existe televizoare care „adorm” starea de curiozitate nativă a copiilor care îi ajută în mod natural să se dezvolte cognitiv, social și emoțional, în Finlanda copiii petrec timp jucându-se înăuntru și afară, indiferent de vreme.

La noi joaca îi sperie pe adulți, în Finlanda e un semn de întrebare dacă un copil nu se joacă suficient. Dacă în România părinții sunt preocupați de cât a mâncat copilul și câte opționale a făcut, în Finlanda părinții vor să știe cu cine s-au jucat copiii și cât timp au stat afară (și întotdeauna își doresc mai multe activități în aer liber). La creșă și grădiniță treaba copiilor e să se joace, să fie ajutați să devină autonomi și să testeze, în niciun caz jucăriile nu vor sta în cutii pe rafturile de sus, copiii pe scaune cu fișe în față, cu geamurile bine închise și fără oportunități de a ieși zilnic în aer liber.

Mai târziu, în școala primară și la gimnaziu fiecare copil are propriul parcurs educațional, primește sarcini de lucru și teme în funcție de nivelul la care se află, la noi toi copiii parcurg materia în pas milităresc cu aceeași viteză – cine rămâne în urmă nu contează, doar fruntații sunt mândria profesorului și a școlii, iar dacă iau și premii la olimpiadă deja sunt vedete. Finlanda are un sistem educațional care își cunoaște obiectivul major – acela ca marea masă de elevi să fie unită, să co-opereze ca să crească împreună, nu să fie într-o competiție nebunească.

La nivelul învățământului superior statul finlandez oferă burse tuturor studenților și nu există locuri cu taxe în nicio universitate. Un student se poate întreține la minim cu acești bani și dacă dorește mai mult se angajează. Foarte rar părinții le dau bani copiilor, iar aceștia se mută de lângă familie când împlinesc 18 ani.

Dacă ar fi să concluzionez aș spune că România și Finlanda sunt pe contrasens una față de cealaltă ca sisteme de învățământ. Paradoxal sau nu, în ambele țări se declară că „educația este o prioritate”. Decideți dvs. unde sunt vorbe goale și unde nu.

Good News: Care sunt beneficiile acestui tip de educație și cum influențează pozitiv dezvoltarea copiiilor?

Alexandra Anton: Educația care ține seama de nevoile de dezvoltare ale copiilor nu poate decât să aibă efecte benefice asupra individului și asupra societății ca ansamblu. Un copil care se cunoaște pe sine, care este temeinic pregătit academic, dar și echipat corespunzător social și emoțional, va deveni un adult responsabil, pe care se poți baza și care va ști că învățarea continuă și după absolvire. O influență pozitivă se traduce de fapt prin copii și apoi adulți echilibrați.

Good News: Care este cea mai îndrăgită activitate de către copii, aceasta este de părere?

Alexandra Anton: Toate activitățile sunt pe placul copiilor, dar de departe cele mai iubite sunt atelierul de învățare în aer liber, gastronomia și lectura. Nimic nu este mai plăcut decât să vezi copii care vor să facă și se implică activ într-o varietate de activități. Activitătile în sine își ating obiectivul atunci când copilul este implicat și are răgaz să pună întrebări, să descopere, să experimenteze. Cu noi, toți copiii învață să meargă pe bicicletă, să bată cuie sau să spargă nuci, dar și să prindă mărgele cu penseta și să coasă cu acul. Între 3 și 6 ani prilejul de învățare nu se învârte excusiv în jurul fișelor și al creionului, senzorialul jucând un rol de necontestat.

Good News: Cum văd părinții conceptul abordat de tine?

Alexandra Anton: Dacă la început părinții se temeau că cei mici nu vor fi pregătiți pentru școală, după primul an deja se întreabau dacă școala românească este pregătită pentru copiii lor. Desigur, depinde foarte mult și de implicarea părinților și in general de importanța pe care o oferă familia educației. Nu toți cei care ne trec pragul înțeleg ce cumpără și pot recunoaște calitatea în ceea ce facem, dar cei care o fac ajung să lucreze în echipă cu profesorii și saltă vizibil nivelul de implicare al copilului. Cel mai greu de convins au fost la început părinții, dar odată cu trecerea timpului cei care la inițial păreau extrentrici alegându-ne au dus vorba mai departe. Cea mai bună „reclamă” în educație este cea a clienților mulțumiți, iar dacă nici un copil fericit și un părinte mulțumit nu te conving, atunci e clar că  nu faci parte din grupul nostru țintă.

Good News: Te-ai lovit de persoane retricente care nu credeau în soluțiile tale?

Alexandra Anton: Da, bineînțeles. Cei mai reticenți au fost prietenii, care judecau educația finlandeză numai din știrile TV, dar care când aflau ce presupune o astfel de educație din partea lor făceau pași înapoi și se declarau împotriva sistemului finlandez și în general, împotriva sistemelor nordice. Au ajuns deja clasice temerile părinților precum că ceața și ploaia îmbolnăvesc copiii, joaca îi face mai neastâmpărați și nu-i ajută la nimic în viață, iar educație temeinică fără poezii spuse la serbare nu există. Oricât am explicat eu cu studiile la subraț oamenii păreau de neclintit. Am ales să discut cu cei care erau pregătiți să înțeleagă, care mai și citiseră câte ceva, nu doar preluaseră din zbor informații. Nu mi-am propus să-i conving de nimic pe cei reticenți, ci să dezvolt o comunitate care știe ce vrea și își crește altfel copiii.

Good News: Ai spus că nu este vorba doar despre o educare a copilului, ci și o educare a părinților. Cum are ea loc? 

Alexandra Anton: Au ajuns să ne caute cei care deja fac lucrurile diferit și care vin cu mintea deschisă, dornici să învețe și să învățăm împreună. Noi credem cu toată convingerea că adulții cei mai importanți din viața copiilor suntem noi, părinții/bunicii și profesorii. Dacă noi nu suntem capabili să colaborăm spre binele copilului deja contribuim la destabilizarea lui. Nu spune nimeni să fim de acord în toate, dar putem întotdeauna găsi o cale de mijloc. Am ajuns în punctul în care, în al patrulea an de activitate, să strângem vizibil rândurile, să semănăm a comunitate de învățare și să realizăm că educația nu trebuie făcută la întâmplare, ci trebuie să învățăm permanent din studii făcute în țară și în străinătate și să colaborăm.

Good News: Cum ți-a venit ideea de a porni o astfel de afacere? Cum ai reușit să te ghidezi din punct de vedere anteprenorial, astfel încât să poți bune bazele unui centru, atât din punct de vedere legislativ, cât și financiar?

Alexandra Anton: Am demarat acest proiect când deja eliminasem orice altă variantă: lucrasem în școli și grădinițe de tot felul (de stat, private, internaționale), în multinaționale, ONG și în Ministerul Educației, ca intern. Nicăieri nu am simit că pot avea o contribuție reală, peste tot mă aliniam la niște reguli care deseori nu aveau legătură cu copilul sau îi făceau mai mult rău. Mi-am spus că dacă nici asta nu iese atunci mă apuc de altceva. Mi-am folosit toți banii din cele trei burse de studii primite pentru Finlanda și am început să învăț antreprenoriat, să mă educ financiar, să fac leadership educațional la firul ierbii. Am luat toate cursurile posibile la rând și am învățat în câțiva ani cât n-o mai făcusem niciodată până atunci, iar surpriza a fost că exact acest drum mi-a plăcut și îmi place cel mai mult. Recunosc, sunt si zile în care regret că am intrat într-un domeniu atât de greu de abordat, în care alternativele educaționale sunt nesemnificative statistic și ca impactul lor la nivel de sistem este insesizabil. Cea mai bună alegere de până acum a fost aceea de a-mi păstra autonomia financiară, de a crește încet și sigur, de a pune accentul pe creșterea calității și nu a cantității, o capcană în care cad multe inițiative în educație.

Good News: Este o afacere profitabilă?

Alexandra Anton: Profitabilă precum industria petrolului nu este și nici nu va fi. De fapt, fără activități suplimentare este sortită eșecului, mai ales că noi lucrăm la un raport de 1:8 (un profesor și opt copii), greu de egalat chiar și de alternativele educaționale private de la noi. În educație există legi diferite decât în alte domenii: poți avea același client timp de 17 ani (dacă pornim de la 2 la 19 ani, cu un ciclu complet de învățământ), dar dacă nu oferi calitate, degeaba ai cantitate, fiindcă pe termen lung nu poți supraviețui.

Good News: În ceea ce privește personalul (didactic/nedidactic) care se ocupă de copii, care sunt criteriile de recrutare și cum au ajuns la oameni pe aceeași lugime de undă cu ideile tale?

Alexandra Anton: Aici este punctul care doare cel mai tare! Nici dotările, nici programa, nici cele mai moderne metodologii nu pot egala importanța pe care o au profesorii în ecuația unei educații de calitate. Universitățile admit cu un simplu dosar viitorii studenți, știm prea bine cât de mult a scăzut nivelul de pregătire inițială a profesorilor, iar notele nu sunt nici pe departe un indiciu al pregătirii lor academice. Acesta este contextul în care eu mi-am propus să găsesc profesori motivați să se reinventeze și am reușit să găsesc câțiva! Cei mai interesați de acest parcurs nou de învățare au aplicat, au dat telefoane și mailuri repetate, au avut scrisori de motivație și recomandări bune, apoi au dat dovadă se seriozitate și de constanță. Sunt convinsă că mai sunt mulți altsfel de oameni care, asemena mie, nu s-au regăsit în altă parte, dar au continuat să investească în ei și în visul lor de a contribui la educația copiilor din România.

Good News: Vezi vreo diferență între copiii ce urmează cursurile sistemului de stat al României și copiii din centrul tău?

Alexandra Anton: Eu îi apreciez pe toți profesorii și pe copiii din orice sistem educațional. Nu-mi place să subliniez diferențele și pentru că am lucrat și lucrez cu copiii de școală primară și până la liceu care când interacționează cu noi pur și simplu înfloresc. Ei, copiii, sunt cei care spun cum se simt cu noi, spun că le place că pot interacționa mai natural și că se simt siguri pe ei, că fără concurență sunt mai fericiți și culmea, învață mai ușor. Eu cred că nu e nicio mare descoperire ce facem noi și că dacă pleci de la principii sănătoase și ai copilul în minte, indiferent ce ai face vei avea succes. Copiii din România și de pretutindeni sunt la fel, noi adulții avem de lucru cu noi!

Good News: Care ți se par a fi sincopele/defectele sistemului educațional din România, și aici vorbim despre categoria de vârstă cu care lucrezi tu

Alexandra Anton: La nivelul preșcolarității sunt multe lacune, iar cea mai acută este cea a personalului, numeric și calitativ. Nu realizăm că neuroplasticitatea este la cote maxime în primii șase ani de viață, iar învățarea are loc cu ușurință acum, în vreme ce orice traumă este resimțită mult mai acut. Copiii au nevoie de mai multă apropiere ca oricând, de o personalizare a interacțiunii, de îngrijire împletită cu educație într-un mediu plăcut și in care jocul este limbajul de bază. Câtă vreme înghesuim în mod brutal zeci de copii în clase în care un singur profesor face și îngrijire și educare, de multe ori și sarcini administrative și birocratice, cu greu putem vorbi despre progres, iar personalizarea predării rămâne un vis frumos. Care este cel mai mare defect al sistemului educațional din România? Că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm și cum va arăta învățământul preșcolar peste 10 ani – nu avem viziune, nu aveam la ce aspira!

Good News: Dacă ai avea puterea de a schimba ceva în învățământul românesc, ce ai face prima oară?

Alexandra Anton: Sunt multe măsuri pe care dacă le-am lua ar fi aproape gratis și ne-ar aduce beneficii considerabile. Le-am mai amintit și cu alte ocazii, o voi face și acum în speranța că va ajunge pe masa celor care dețin stiloul decizional. Aș investi timp în pregatirea viitorilor profesori, permitându-le să facă practică pedagogică în orice mediu de învățare (formal/informal) pe tot parcursul studiilor (până la 30% din timpul total de studiu). I-aș încuraja să fie asistenții unor profesori bine selectați și capabili să le fie mentori – primii câștigă experiență timp de minim doi ani, ceilalți vor primi un sprijin important și acces la metode moderne care se studiază la universitate.

Astăzi profesorii în formare inițială sunt insuficient pregătiți practic și există o nevoie de personal de sprijin din învățământ. Câtă vreme cele două nu se corelează toată lumea pierde, dar în principal copiii!

Good News: Mulțumim și mult succes!

 

Școala versus viața (de antreprenor)

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce îți dorești în viață?

Deseori viața ne oferă oportunități. Însă suntem întotdeauna pregătiţi să le luăm ca atare și să le îmbrățișăm? Alteori ne putem crea noi înșine oportunitățile, cu condiția să fim convinşi că putem face asta.

Numeroase studii arată că ceea ce regretă oamenii ajunși la capătul vieții sunt exact aceste oportunități ratate sau acele ocazii de a-și asuma responsabilitatea pentru propria fericire. Altfel spus, nu vei regreta ce ai făcut, ci binele pe care nu (ţi) l-ai făcut!

Ce preţuiești?

Învățăm devreme în viață că trebuie să-i facem fericiți pe alții și să fim ca restul lumii. Mai târziu, putem ajunge captivi în propria nefericire, nemulțumiți și fără speranță, gândind că ceilalți sunt de vină. Uităm că atunci când noi suntem fericiți, îi facem fericiți și pe ceilalți. Fericirea inspiră!

Ce face școala cu mințile noastre în afară de a turna înăuntru informații pe care să le testeze și apoi să le certifice? Ne ajută să ne descoperim pasiunile şi atuurile cu care vom contrabalansa defectele? Ne ajută să învățăm de drag, să îmbrățișăm greșelile și să înțelegem că fără ele nu există progres?

Experiența mea în școală a fost una îndeosebi fericită, deși am excelat arareori și pentru scurt timp, îndeosebi în aspecte care nu priveau memorarea superficială. Și cum școala îi adoră pe cei care au o memoria bună, am sperat întotdeauna că învățarea presupune și înțelegere, iar „răspunsul corect” nu este unul singur. Lumea este în continuă schimbare, iar școala secolului XX nu se mai potrivește cu cerințele secolului XXI. Astăzi memorarea nu mai este suficientă, ci trebuie susținută de gândire critică, creativitate și autodisciplină.

Ce te învață viața?

Discrepanța dintre școală și viață este uriașă. Chiar și așa, sunt încă mulți adulți care își trăiesc viața după tiparele școlii. Dar există o categorie de oameni care nu se mulțumesc cu ce li se dă, nu vor să renunțe la idealurile lor și pot evalua alternativele în avantajul lor. Aceștia sunt antreprenorii. Nu doar că nu se lasă conduși de turmă, dar antreprenorii adevărați și performanți pe termen lung pot recunoaște calitatea în ceea ce îi înconjoară, depun efortul necesar pentru a atinge excelența şi sunt conștienți că datorează asta unei echipe valoroase.

În viață șansele apar ca să ne dovedească faptul că dacă Planul A nu a funcționat mai sunt încă 30 de litere în alfabet. Viața diferă foarte mult de ceea ce se întâmplă în școală şi tocmai de aceea e bine să ştim ce să cerem tinerei generaţii.

  • În viaţă poţi învăţa orice. Viața te provoacă să înveți și ce nu credeai vreodată că vei reuși, fiindcă creierul nostru este o mașinărie incredibilă dacă este provocată (nu ca în clasă, când eram etichetați drept buni la o materie sau catastrofă la alta);
  • În viaţă faci greşeli zilnic. Diferența se face între cei care au o atitudine constructivă în privinţa greşelilor și cei care le văd ca pe un capăt de lume (nu ca la școală când eram notați regresiv, pentru ce nu știam, ajungând să evităm greșelile, nu să le folosim ca trepte spre succes);
  • În viaţă e de preferat să gândeşti out of the box! Succesului nu-i place când te temi, ci adoră când faci notă discordantă, când ieși din tipare și îți depășești așteptările (în școală erai de cele mai multe ori persecutat dacă vedeai lucrurile diferit);
  • În viaţă nu renunţi ușor! Viața te învață să nu renunți, căci succesul este al celor care perseverează (când se termina semestrul nu prea mai avea sens să revii asupra a ceea ce nu ai înțeles, nu-i așa?);
  • În viaţă colaborăm! Succesului îi place când te lași inspirat de succesul altora și nu când îi urăși pentru reușitele lor (nu ca la școală, unde eram învățați să fim pe cont propriu, să nu îi ajutăm pe alții și să nu cerem ajutorul; învățarea prin colaborare lipsea cu desăvârșire);
  • În viaţă nu există materii. Cunoștințele se îmbină și ne determină să selectăm abordarea pe care o folosim (nu ca atunci când știam exact ce formulă să aplicăm la matematică pentru a ajunge la un anumit rezultat)
  • În viaţă o poţi lua oricând de la capăt. Viața nu îți spune că doar unii pot lua nota 10, fiindcă viața dă oricâte note de 10 sunt necesare;
  • În viaţă rămâi om! Viața nu-ți permite să fii arogant când ai succes, ci te vrea demn, conștient de valoarea ta și a altora și generos, fiindcă fiecare om este important (în școală aceiași elevi slab pregătiți erau ani la rând în ultimele bănci, ignorați, evitați, abandonați).

Şi lista ar putea continua.

Cum să înveți altfel?

Pot număra pe degetele de la o singură mână acele evenimente care mi-au marcat perspectiva despre mine și despre lume. Sunt câteva conferințe în țară și în străinătate, cursuri și școli de vară care au contribuit într-o mare măsură la ceea ce sunt astăzi.

În educație se spune că dacă împarți cu ceilalți din ce știi tu, nu vei avea mai puțin pentru tine, ci vei dobândi mai mult. Și pentru că generozitatea este o calitate, voi povesti despre cel mai recent program la care am participat și care este cu adevărat memorabil, sperând în același timp să nu încalc acordul de confidențialitate pe care l-am semnat.

Programul a fost organizat de către Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (AIPPIMM) prin intermediul OTIMMC Ploiești, cu sprijinul Asociației Pentru Antreprenoriat din Romania (APAR) și pot spune că m-a schimbat ca profesionist. Nu vă mai prelungesc așteptarea: atelierul se numeşte EMPRETEC și este bazat pe cercetările profesorului David McClelland din cadrul Harvard Business School. Programul care durează 9 zile si pune la grea încercare mentalitățile și comportamentul fiecărui participant (și pe ale mele, desigur!). Este un program aplicat, intensiv si interactiv ce reușește să atingă puncte nevralgice ale fiecărui actual sau viitor om de afaceri. Am realizat rapid că omisesem aspecte importante din activitatea mea și că era doar un miracol că încă mă numeam antreprenor. Partea și mai interesantă era că trainerii (Camelia Drăgan, președinta APAR, Dragoș Mengher și Dan Paina) nu ne descurajau, ci dimpotrivă, se asigurau că ducem lucrurile până la capăt. Am simțit că nu era un simplu atelier cu exerciții fanteziste, ci beneficiam de suportul unei echipe de experți care nu acceptau „second best”.

Un lucru e cert! EMPRETEC nu se aseamănă cu nimic din ce ştii deja.

Este un program axat 100% pe business, ce are capacitatea de a măsura cu precizie gradul de motivație cu care ți-ai stabilit obiectivele. De menționat ese fapul că doar 3% din populația lumii se îndreaptă conștient într-o direcție prestabilită. Ceea ce apreciez cel mai mult la EMPRETEC este că s-a dovedit a fi atelierul de lucru care livrează peste așteptări și are efecte vizibile. Dar să vorbim în cifre!

Rezultate în timpul și după EMPRETEC

  • În luna decembrie 2015, în cadrul EMPRETEC, am primit premiul pentru cea mai profitabilă afacere desfășurată în doar 3 din cele 9 zile ale atelierului de lucru. Din profitul obținut, cu multă muncă și perseverență, am reușit să demarez dotarea primei Biblioteci antreprenoriale pentru copii din România, spațiu destinat învățării aplicate.

De ce? Pentru că eu cred în educaţie mai mult decât în orice altceva!

  • În luna februarie 2016 am organizat cursurile Winter Weeks by Yuppy Koti cu o eficiență de 90% locuri ocupate și feedback exclusiv pozitiv.

De ce? Pentru că educaţia de calitate face diferenţa!

De ce? Fiindcă în educaţie a venit timpul să învăţăm de la cei mai buni!

  • În luna august 2016 mi-am triplat volumul afacerii începute cu doi ani în urmă, aplicând strategii testate pentru eficiența lor pe termen scurt, mediu și lung.

De ce? Pentru că un antreprenor valoros investește în educația sa!

TU ce obiective provocatoare ai? 

 

Autor: Alexandra Anton

Fondatoarea Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză Yuppy Koti, Ploieşti

Şi-a început cariera în educație în anul 2004. În ultimii 12 ani s-a preocupat dezvoltarea sa ca profesionist și a lucrat cu o vastă paletă de vârste (2-77 ani), atât în grădinițe, școli private și internaționale, cât și în corporații importante. A pregătit pentru examene IELTS zeci de tineri care astăzi folosesc cu dezinvoltură limba engleză, unii dintre ei studiind la mari universități ale lumii.

În 2011 a ales să redevină studentă, absolvind trei ani mai târziu programul masteral Învățare, medii de învățare și sisteme educaționale la Universitatea Turku din Finlanda. Experiența dobândită în predare, dar și în Ministerul Educației (ca intern) și în mediul ONG (ca Manager de programe educaționale), a convins-o că locul său este aproape de copii.

Este prima absolventă în Finlanda a studiilor superioare în educație care a ales să aducă în România din inspirația celui mai bun sistem educațional din Europa. Așa a luat naștere Yuppy Koti, locul din care pleci mai bogat, căci întotdeauna înveți ceva nou!

Într-o zi, o româncă i-a scris un e-mail consilierului prezidențial pe educație din Finlanda. Ce a urmat este o lecție despre viață și școală

Articol publicat pe site-ul Republica.ro în 3 iunie 2016
Link direct https://republica.ro/intr-o-zi-o-romanca-i-a-scris-un-e-mail-consilierului-prezidential-pe-educatie-din-finlanda-ce-a-urmat
Autor: Raluca Ion

DSC_0847

În 2010, Alexandra Anton, fondatoarea unui mic centru de limbi străine, participa la București la un forum dedicat educației. Acolo l-a auzit pentru prima dată vorbind pe Jukka Kangaslahti, consilier prezidențial pe probleme de educație în Finlanda, vorbind despre un sistem de învățământ care părea prea bun să fie adevărat.

La finalul forumului, i-a scris acestuia un email în care curiozitatea se amesteca cu neîncrederea absolventului de școală românească.

„Mi-a răspuns și mi-a scris că, dacă chiar îmi doresc acest lucru, va vorbi cu soția sa să mă găzduiască în casa lor timp de o săptămână, timp în care să vizitez școlile finlandeze”, povestește Alexandra Anton, care avea la acea vreme 25 de ani.

A aterizat în Finlanda, iar la aeroport o aștepta chiar consilierul prezidențial. „În acea vreme, politicianul român cel mai vizibil din Parlamentul European era Gigi Becali, care avea palat în centrul Bucureștiului și statui aurite”, își amintește tânăra. Când a ajuns la reședința înconjurată de pădure din orașul finlandez Turku, cea care i-a deschis ușa a fost doamna Kangaslahti. „M-am uitat în jur. Menajeră, ioc. Statui de aur, ioc. Erau doar ei doi. Jukka m-a întrebat dacă îmi este foame. I-am spus că nu, că voi mânca atunci când mănâncă și familia. Mi-a zis. Sigur îți este foame. O să mă duc în grădină să culeg niște sfeclă. Și s-a dus în grădină și a cules sfeclă”, spune Alexandra Anton(foto). Aveau cei doi un standard ridicat de viață? Cu siguranță. Însă în Finlanda însemnele bunăstării sunt altele: Să fii sănătos. Să trăiești până la adânci bătrâneți. Să ai grijă de familia ta și să faci tot ceea ce îți stă în puteri să faci.

Îți amintește de o vizită făcută atunci la o școală. „Părea o școală pentru bogați și am întrebat-o pe profesoară dacă este o școală pentru bogați. Mi-a spus că nu, deși părinții unor dintre elevi aveau bani. Mi l-a arătat pe un băiețel a cărei familie avea afaceri în domeniul mobilei, erau milionari. Și mi l-a arătat pe un altul: familia lui trăia din ajutorul social”. În 2011, Alexandra Anton s-a înscris la Universitatea din Turku, la un master dedicat învățării, mediilor de învățare și sistemelor educaționale, pe care l-a absolvit în 2014. Reîntoarsă în țară, și-a deschis la Ploiești un centru de educație de inspirație finlandeză, în care aplică principiile învățate la Turku.

Într-un interviu pentru Republica.ro, Alexandra Anton vorbește despre educația din Finlanda și despre valorile care ar putea fi însușite în România, în ciuda inerției uriașe a sistemului.

Dacă ar fi să rezumați sistemul finlandez de educație la un singur principiu care ar fi acela?

E destul de greu să aleg un singur principiu, căci doar un cumul de factori face ca acest sistem de educație să se remarce ca fiind atât de revoluționar. Dar dacă ar fi să aleg trei cele mai importante principii aș alege centrarea pe copil, echitatea și calitatea.

Sistemul educațional finlandez are în centrul său copilul. Orice decizie s-ar lua, la orice nivel, finlandezii au realizat după decenii de reformă că totul se va răsfrânge asupra copilului, elevului, studentului. Când un profesor finlandez are de completat un document, se întreabă automat: „Mă face această hârtie un profesor mai bun?” Dacă răspunsul este „da”, atunci o va completa, altfel nu. Pentru orice decizie luată în minister se analizează impactul ei asupra copilului. Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu faptul că ţin cont de copii, deşi ei stau la baza oricărui sistem educaţional.

Echitatea înseamnă şanse egale pentru toţi de a reuşi din punct de vedere academic, indiferent de categoria socială din care provin. În toate şcolile din Finlanda poţi găsi copii de milionari şi copii din familii defavorizate învăţând cot la cot. Nu există „şcoli sau clase de elite”, nu există „clase de excelenţă” fiindcă toţi copiii sunt consideraţi a avea abilităţi înalte şi un potenţial ce rămâne de descoperit, acesta fiind rolul principal al şcolii.

Calitatea se referă la tot ceea ce primeşte copilul în şcoală, de la condiţiile de învăţare (lumină naturală, clase curate, materiale didactice), până la actul educaţional (curriculum, predare, învăţare, evaluare). Nimic nu este neglijat, nimic nu se face la întâmplare şi îmbunătăţirea acestui sistem educaţional este vizibilă de la un an la altul. În Finlanda educaţia chiar este prioritate naţională.

Care sunt cele mai importante valori pe care le învață copiii în acest sistem?

Micul finlandez îşi învaţă devreme drepturile, iar asta presupune să ştie şi care sunt drepturile altora şi limitările lui. Sistemul educaţional este primul context, unul social, în care copilul învaţă cum să relaţioneze, cu respect şi încredere în ceilalţi. Profesorii stabilesc regulile împreună cu elevii şi le respectă deopotrivă, ţinându-se cont de nevoile tuturor, nu doar de ale copilului, părintelui sau profesorului. Toţi aceştia sunt importanţi pentru ca lucrurile să funcţioneze!

Cum sunt structurate lecțiile? Cum sunt predate materiile?

Au existat zvonuri conform cărora finlandezii renunţă la materii. Nici gând, vor continua să predea materiile luate separat şi în plus, aici apare elementul de noutate, vor învăţa şi teme mai ample de interes. Când tratezi o temă precum încălzirea globală, este necesară o abordare transdisciplinară, care se referă la aspecte economice, geografice, ştiinţifice, altfel perspectiva este una limitativă.

Lecţiile în Finlanda au o puternică amprentă practică. Primul lucru pe care îl observi în clasele finlandeze este cât de puţin este folosită tabla. Nu se scrie după dictare (spre deosebire de stilul nostru, chiar şi cel universitar de predare), nu se scot copiii la tablă pentru a fi ascultaţi şi nu se dau aceleaşi teme tuturor copiilor dintr-o clasă. Lecţiile sunt prilej de învăţare profundă, căci după ore copiii nu petrec timp studiind, ci mergând la cluburi de după-amiază unde fac sport, învaţă să cânte la un instrument sau fac teatru. În timpul orelor, profesorul îi ghidează şi îi ajută individual să înveţe, petrecând puţin timp în faţa clasei şi aflându-se mai mult printre copii, încurajându-i să colaboreze. O clasă finlandeză e ca un roi de albine, unde fiecare ştie ce are de făcut, dar toţi au un scop comun.

Cum poți să îi faci pe copii să învețe cu plăcere?

Sunt convinsă că fiecare profesor care face asta are metodele lui. Când copilul se simte apreciat şi ascultat, când ştie că şi părerea lui contează şi că orice nelămurire ar avea se poate baza pe profesori şi pe părinţi, mediul lui este unul sigur şi învăţarea devine o plăcere. Desigur, progresul implică de efort, însă dacă efortul este apreciat, încurajat şi înţeles de către profesor, atunci copilul va vedea greşeala ca pe un prilej de învăţare, nu ca pe destinaţia finală.

Sistemul finlandez se axează pe lecții transdisciplinare, în care copiii își însușesc cunoștințe din mai multe domenii făcând o activitate practică în echipă. Ne puteți da un exemplu în acest sens?

Încep cu o activitate pe care am văzut-o în Finlanda: la clasa a VI-a (ultimul an de şcoală primară) copiii învăţau la geometrie despre perimetre şi volume. O problemă din manual le solicita să calculeze de cât lemn au nevoie pentru a construi casa unei păsări dintr-o anumită specie. Desigur, asta implica să aibă cunoştinţe legate de dimensiunea unei asemenea păsări, câte ouă depune, etc. În atelierul şcolii, copiii (fete şi băieţi) aveau ca sarcină de lucru să realizeze casa respectivă, pe care ulterior o luau acasă şi ţineau un jurnal al acesteia pe care îl citeau periodic în clasă. Aşadar matematică, biologie, abilităţi practice, comunicare în limba maternă, toate acestea erau aplicate într-un singur proiect. Nici nu e de mirare că elevii erau nerăbdători să vină la şcoală pentru a lucra la acest proiect.

Noi la Yuppy Koti, centrul educaţional finlandez de la Ploieşti, aplicăm principiile transdisciplinarităţii de la cele mai mici vârste. Când gătim, lucru care se petrece săptămânal, folosim noţiuni de limbă engleză, matematică (ingredientele trebuie numărate, cântărite şi măsurate), ştiinţe (aluatul creşte, zahărul se dizolvă etc.) şi comportament social (învăţăm să punem masa, să servim, să mâncăm etc.). Luăm aceste cunoştinţe şi le folosim şi la atelierele de ştiinţe (observăm ce se întâmplă cu o bucată de pâine sau cu sucul de mere după câteva zile), de învăţare în aer liber (verificăm dacă melcii sau furnicile beau şi ele suc de mere).

Când învăţarea este privită transdisciplinar ea capătă o perspectivă nouă, holistică, mult îmbogăţită şi chiar mai realistă decât atunci când izolăm noţiunile. Acesta este farmecul transdisciplinarităţii!

Care este raportarea finlandezilor față de evaluări, examene, note?

Finlandezii au multă consideraţie pentru evaluarea formativă, cea care se face zi de zi, prin feedback, propria evaluare şi evaluarea dintre colegi. Drept e, la ei se pune o notă pe semestru, echivalentul mediei de la noi. Fascinant e că notele nu sunt niciodată folosite pentru a înlesni managementul clasei, ci informat şi constructiv. Înainte de a se trece această notă în catalog se discută cu copilul şi cu părinţii, pentru ca semnificaţia notei să fie bine înţeleasă. Fiecare profesor are libertatea de a alege câte testări să dea şi ce fel de proiecte să desfăşoare cu copiii, astfel încât fiecare copil să-şi atingă obiectivele de învăţare fixate şi discutate la începutul semestrului în cazul fiecărei materii. La sfârşit, fiecare copil poate spune singur dacă şi-a atins obiectivele şi ce are de urmărit în continuare.

Ați vizitat școli finlandeze. Ce v-a uimit acolo?

Deja am amintit câteva aspecte surprinzătoare pentru ochiul unui fost elev şi actual profesor crescut şi educat mai ales în şcolile româneşti. Mi-a plăcut foarte mult că în şcolile finlandeze există un grad sporit de relaxare şi de seriozitate în acelaşi timp. Profesorii, părinţii şi copiii ştiu de ce se află la şcoală, ştiu că este alegerea lor să fie acolo şi fac echipă bună împreună. Simţi imediat ca fiecare individ conteză. Sunt toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

Există ceva ce am putea prelua, în mod realist, din modelul finlandez, având în vedere felul în care arată sistemul educațional din România și faptul că are o mare inerție?

Putem lua multe nu doar de la finlandezi, ci şi de la alte sisteme educaţionale. Ce am învăţat în Finlanda este că deschiderea faţă de învăţare continuă a adulţilor (mai ales a profesorilor) poate face minuni. Profesorii finlandezi au un mare apetit pentru învăţare şi împrospătare, iar asta cred că vine din interior, din convingerea că fiecare dintre noi poate fi mâine un pic mai bun decât a fost ieri, iar astăzi poate face diferenţa. Orice sistem este suma oamenilor care îl compun şi sistemul nostru nu face excepţie de la regulă.

Ce anume ar putea prelua părinții români din viziunea finlandeză asupra educației, astfel încât să își ajute copiii să își dezvolte abilități pe termen lung și să aibă o atitudine sănătoasă față de învățare?

Părinţiilor cu care eu lucrez le spun de câte ori am ocazia cât de importanţi sunt pentru copiii lor. În plus, niciun profesor nu este în viaţa unui copil un timp atât de îndelungat precum părintele său. E valabil oriunde în lume. De aceea este important ca părinţii să-şi asume deciziile luate şi să aibă curajul de a o lua de la capăt atunci când soluţia găsită nu a avut rezultatele dorite. E uman să greşim şi e inteligent să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora.

Părinţii români care au încredere în copilul lor, care sunt interesaţi de educaţia lui şi colaborează cu profesorii au şanse sporite de a lua decizii inspirate. Oţetul nu se obţine într-o singură zi, iar învăţarea, care este tot un proces natural, cere timp şi răbdare. Eu n-am întâlnit copii care abordaţi corespunzător, uman, cu blândeţe şi cu fermitate, să nu-şi dorească să înveţe. Când însă depăşim limita fizică şi psihică în mod repetat, copiii nu vor întârzia să ne transmită semnale. Eu cred foarte mult în încredere, a părintelui în copil, a copilului în profesor, a profesorului în părinte şi invers. Finlandezii spun că e nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil.

Ați cunoscut profesori din sistemul românesc de stat care s-au reinventat și au reușit să ajungă la sufletul și mintea elevilor lor? Cum s-a petrecut acest lucru?

Profesori care s-au reinventat uluitor, nu. Am cunoscut însă oameni care aveau în stare latentă toate aceste nevoi şi care, simţindu-se încurajaţi şi înţeleşi pur şi simplu au înflorit, au devenit mai încrezători în sine şi au ajuns să-i inspire şi pe alţii. Când un profesor predă, el transmite înainte de toate entuziasm sau lipsa de entuziasm, care nu se poate măsura, dar se simte imediat. Am ajuns la concluzia că şi în România avem profesori curajoşi care pot comunica mai întâi cu sufletul copilului şi apoi cu mintea sa. Mi-aş dori să cunosc din ce în ce mai mulţi în anii care vin.

4 lucruri pe care nu le știi despre educația finlandeză

Articol publicat pe site-ul Totul despe Mame în 27 mai 2016
Link direct http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/4-lucruri-pe-care-nu-le-stii-despre-educatia-finlandeza
tdm

Educaţia finlandeză și câteva lucruri pe care nu le știm despre aceasta

Sistemul educațional din Finlanda se afkă în primele cinci ţări din lume la capitolul sisteme performante şi pe primul loc în Europa la acest capitol. Am aflat de la Alexandra Anton, fondatoarea Yuppy Koti şi co-fondatoarea Asociaţiei Iubesc Ploieştii, care a studiat Ştiinţele Educaţiei la Universitatea Turku, în sud-vestul Finlandei, câteva lucruri mai puțin știute despre educația finlandeză:

1. Educația speciala este diferită de ceea ce se întâmplă în România

În Finlanda, învăţământul special este definit altfel decât la noi. Ei înţeleg prin nevoi speciale mai ales dificultăţi de învăţare (la scris, citit, matematică sau limbi străine), în timp ce la noi se consideră că doar copiii cu vizibile tulburări senzoriale, de limbaj, de intelect sau comportament se încadrează în această categorie.

În plus, în Finlanda sunt depistate devreme aceste tulburări şi se lucrează foarte mult pe prevenţie. De aceea, în Finlanda nu se consideră că eşti cu nimic special dacă ai nevoie de educaţie specială, iar aproape o treime din elevii finlandezi beneficiază la un moment dat de sprijin suplimentar. Este des întâlnit ca în clase să se afle atât un profesor obişnuit, cât şi un profesor pentru educație speicală care să ofere ajutor în lucrul cu copiii, el putând inclusiv să lucreze cu un singur elev sau cu grupuri mai mici de elevi care au nevoie de timp şi de explicaţii suplimentare pentru a înţelege un concept.

Educația specială seamănă cu meditaţiile de la noi, însă este un serviciu gratuit oferit de statul finlandez, care se asigură astfel că elevii nu acumulează frustrări, goluri în cunoştinţe şi nu abandonează studiile. Într-un fel, este o investiţie care pe termen lung aduce beneficii şi individului, şi societăţii. Felul în care este abordată educaţia specială în Finlanda este cu siguranţă unul dintre factorii care influenţează rezultatele obţinute la testele internaţionale.

În România pierdem anual mii de tineri din cauza testelor standardizate, a competiţiei care nu vine cu măsuri recuperatorii şi a sistemului de plată în funcţie de merite, respectiv rezultate la concursuri şi olimpiade. De fapt, în fiecare clasă din România există copii cu nevoi speciale (în accepţiune finlandeză) şi nici măcar n-ar trebui să ne sperie asta. Dacă ne gândim la propria experienţă ca elevi, ne dăm seama că fiecăruia dintre noi i-ar fi prins bine la un moment dat să aibă un astfel de profesor specializat în deficienţe de învăţare.

2. În Finlanda, mediul de învățare și cadrele didactice sunt mai puțin formale

Nu e niciun secret faptul că învăţarea de profunzime are eficienţă în medii prietenoase. Faţă de România, unde suntem mai degrabă formali, în Finlanda profesorii şi în general oamenii cu funcţii sunt mult mai informali şi mai uşor de abordat. Iar a studia educaţie în Finlanda e ca şi cum ai urca pe Everestul educaţiei: aerul e rarefiat, esenţa vieţii e mult mai clară şi experienţa te transformă fundamental.

3. Educația finlandeză nu are secrete

Secretul învăţământului finlandez este că nu are niciun secret. De fiecare dată când există întrebări se şi răspunde la ele şi asta nu poate să însemne decât o foarte mare deschidere.

4. În Finlanda, orice sursă de informaţie este exploatată

Deşi suntem culturi diferite, nevoile noastre ca oameni, ca profesori/părinţi şi ca elevi rămân aceleaşi. Este interesant cum românii folosesc scuza culturii lor balcanice pentru a nu investi efortul necesar şi a nu-şi îmbunătăţi sistemul educaţional. În timp ce românii caută scuze, Finlanda nu vede o problemă în a învăţa de la Germania, Suedia, Ungaria sau Statele Unite.

Mai multe despre educație, și în mod special despre educaţie finlandeză, poți afla și tu în perioada 13 – 14 mai, la Hotel Central din Ploieşti, când are loc prima ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie, la iniţiativa Asociaţiei Iubesc Ploieştii şi a Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză – Yuppy Koti Centre. Având ca teme principale colaborarea globală, rolul profesorului si predarea personalizată și desfășurându-se sub forma unor sesiuni în plen, ateliere interactive, dezbateri cu editorii de cărți şi furnizorii de materiale didactice şi a unei galerii de idei creative în educație, evenimentul îi așteaptă pe toți profesorii și viitorii profesori, pe cercetători, tineri, factori de decizie, reprezentanți ai unor business-uri educaționale și părinți. Înscrierile se fac exclusiv online, iar pagina dedicată FIEDu 2016 estehttp://www.yuppykoti.ro/fiedu-2016/

Copiii sau deținuții? Cine petrece mai mult timp afară?

Această prezentare necesită JavaScript.


Timpul petrecut în aer liber nu este pierdere de vreme!

Am întâlnit mulți părinți care ar fi preferat ca în loc de aer curat, copilul lor să primească teme suplimentare sau ore de pian. GREȘIT!

Un studiu recent pe care l-am citit în Huffingtonpost avea ca subiect comparația dintre copii și prizonieri. Deloc de neglijat, studiul arată că în toate cele 10 țări care au luat parte la studiu, aproape 1/3 din copiii se joacă zilnic afară 30 de minute sau mai puțin, în vreme ce deținuții au dreptul legal la 2h/zi în aer liber.

Uluitoare mi s-au părut declarațiile deținuților dintr-o închisoare de maximă siguranță din SUA, când au aflat că sunt mai privilegiați decât copiii cu vârsta între 5-12 ani:
„E deprimant, chiar e.”
„Am timp să simt căldura soarelui pe față. Asta înseamnă totul pentru mine.”
„Dacă aș sta doar o oră pe zi afară mi-ar crește gradul de furie. Ar fi o tortură.”
„Aceasta este cea mai importantă parte din zi. Afară îmi las toate frustrările și problemele.”

România s-ar putea număra cu ușurință printre cele 10 țări cu copii torturați. În majoritatea grădinițelor și școlilor din România copiii nu ies deloc afară, timp de 4, 5, chiar 10 ore zilnic. Ca o urmare absolut firească, copiii sunt mai mereu bolnavi și nervoși, iar numărul celor diagnosticați cu ADHD se înmulțește alarmant.

DSC00439

Mă întreb: noi chiar ne-am propus să creștem niște copii frustați și bolnăvicioși?

Studiul a fost ca o revelație pentru cei de la OMO/Persil, care au creat filmulețul Free the Kids (Eliberați copiii), cu intenția de a porni conversația despre importanța jocului în aer liber pentru dezvoltarea holistică a copiilor. În inițiativa „Murdăria este bună” s-au alăturat specialiști precum Sir Ken Robinson și Dr Stuart Brown, fondatorul National Institute of Play.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: