în diferite colțuri ale lumii

Ultimele

Școala versus viața (de antreprenor)

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce îți dorești în viață?

Deseori viața ne oferă oportunități. Însă suntem întotdeauna pregătiţi să le luăm ca atare și să le îmbrățișăm? Alteori ne putem crea noi înșine oportunitățile, cu condiția să fim convinşi că putem face asta.

Numeroase studii arată că ceea ce regretă oamenii ajunși la capătul vieții sunt exact aceste oportunități ratate sau acele ocazii de a-și asuma responsabilitatea pentru propria fericire. Altfel spus, nu vei regreta ce ai făcut, ci binele pe care nu (ţi) l-ai făcut!

Ce preţuiești?

Învățăm devreme în viață că trebuie să-i facem fericiți pe alții și să fim ca restul lumii. Mai târziu, putem ajunge captivi în propria nefericire, nemulțumiți și fără speranță, gândind că ceilalți sunt de vină. Uităm că atunci când noi suntem fericiți, îi facem fericiți și pe ceilalți. Fericirea inspiră!

Ce face școala cu mințile noastre în afară de a turna înăuntru informații pe care să le testeze și apoi să le certifice? Ne ajută să ne descoperim pasiunile şi atuurile cu care vom contrabalansa defectele? Ne ajută să învățăm de drag, să îmbrățișăm greșelile și să înțelegem că fără ele nu există progres?

Experiența mea în școală a fost una îndeosebi fericită, deși am excelat arareori și pentru scurt timp, îndeosebi în aspecte care nu priveau memorarea superficială. Și cum școala îi adoră pe cei care au o memoria bună, am sperat întotdeauna că învățarea presupune și înțelegere, iar „răspunsul corect” nu este unul singur. Lumea este în continuă schimbare, iar școala secolului XX nu se mai potrivește cu cerințele secolului XXI. Astăzi memorarea nu mai este suficientă, ci trebuie susținută de gândire critică, creativitate și autodisciplină.

Ce te învață viața?

Discrepanța dintre școală și viață este uriașă. Chiar și așa, sunt încă mulți adulți care își trăiesc viața după tiparele școlii. Dar există o categorie de oameni care nu se mulțumesc cu ce li se dă, nu vor să renunțe la idealurile lor și pot evalua alternativele în avantajul lor. Aceștia sunt antreprenorii. Nu doar că nu se lasă conduși de turmă, dar antreprenorii adevărați și performanți pe termen lung pot recunoaște calitatea în ceea ce îi înconjoară, depun efortul necesar pentru a atinge excelența şi sunt conștienți că datorează asta unei echipe valoroase.

În viață șansele apar ca să ne dovedească faptul că dacă Planul A nu a funcționat mai sunt încă 30 de litere în alfabet. Viața diferă foarte mult de ceea ce se întâmplă în școală şi tocmai de aceea e bine să ştim ce să cerem tinerei generaţii.

  • În viaţă poţi învăţa orice. Viața te provoacă să înveți și ce nu credeai vreodată că vei reuși, fiindcă creierul nostru este o mașinărie incredibilă dacă este provocată (nu ca în clasă, când eram etichetați drept buni la o materie sau catastrofă la alta);
  • În viaţă faci greşeli zilnic. Diferența se face între cei care au o atitudine constructivă în privinţa greşelilor și cei care le văd ca pe un capăt de lume (nu ca la școală când eram notați regresiv, pentru ce nu știam, ajungând să evităm greșelile, nu să le folosim ca trepte spre succes);
  • În viaţă e de preferat să gândeşti out of the box! Succesului nu-i place când te temi, ci adoră când faci notă discordantă, când ieși din tipare și îți depășești așteptările (în școală erai de cele mai multe ori persecutat dacă vedeai lucrurile diferit);
  • În viaţă nu renunţi ușor! Viața te învață să nu renunți, căci succesul este al celor care perseverează (când se termina semestrul nu prea mai avea sens să revii asupra a ceea ce nu ai înțeles, nu-i așa?);
  • În viaţă colaborăm! Succesului îi place când te lași inspirat de succesul altora și nu când îi urăși pentru reușitele lor (nu ca la școală, unde eram învățați să fim pe cont propriu, să nu îi ajutăm pe alții și să nu cerem ajutorul; învățarea prin colaborare lipsea cu desăvârșire);
  • În viaţă nu există materii. Cunoștințele se îmbină și ne determină să selectăm abordarea pe care o folosim (nu ca atunci când știam exact ce formulă să aplicăm la matematică pentru a ajunge la un anumit rezultat)
  • În viaţă o poţi lua oricând de la capăt. Viața nu îți spune că doar unii pot lua nota 10, fiindcă viața dă oricâte note de 10 sunt necesare;
  • În viaţă rămâi om! Viața nu-ți permite să fii arogant când ai succes, ci te vrea demn, conștient de valoarea ta și a altora și generos, fiindcă fiecare om este important (în școală aceiași elevi slab pregătiți erau ani la rând în ultimele bănci, ignorați, evitați, abandonați).

Şi lista ar putea continua.

Cum să înveți altfel?

Pot număra pe degetele de la o singură mână acele evenimente care mi-au marcat perspectiva despre mine și despre lume. Sunt câteva conferințe în țară și în străinătate, cursuri și școli de vară care au contribuit într-o mare măsură la ceea ce sunt astăzi.

În educație se spune că dacă împarți cu ceilalți din ce știi tu, nu vei avea mai puțin pentru tine, ci vei dobândi mai mult. Și pentru că generozitatea este o calitate, voi povesti despre cel mai recent program la care am participat și care este cu adevărat memorabil, sperând în același timp să nu încalc acordul de confidențialitate pe care l-am semnat.

Programul a fost organizat de către Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (AIPPIMM) prin intermediul OTIMMC Ploiești, cu sprijinul Asociației Pentru Antreprenoriat din Romania (APAR) și pot spune că m-a schimbat ca profesionist. Nu vă mai prelungesc așteptarea: atelierul se numeşte EMPRETEC și este bazat pe cercetările profesorului David McClelland din cadrul Harvard Business School. Programul care durează 9 zile si pune la grea încercare mentalitățile și comportamentul fiecărui participant (și pe ale mele, desigur!). Este un program aplicat, intensiv si interactiv ce reușește să atingă puncte nevralgice ale fiecărui actual sau viitor om de afaceri. Am realizat rapid că omisesem aspecte importante din activitatea mea și că era doar un miracol că încă mă numeam antreprenor. Partea și mai interesantă era că trainerii (Camelia Drăgan, președinta APAR, Dragoș Mengher și Dan Paina) nu ne descurajau, ci dimpotrivă, se asigurau că ducem lucrurile până la capăt. Am simțit că nu era un simplu atelier cu exerciții fanteziste, ci beneficiam de suportul unei echipe de experți care nu acceptau „second best”.

Un lucru e cert! EMPRETEC nu se aseamănă cu nimic din ce ştii deja.

Este un program axat 100% pe business, ce are capacitatea de a măsura cu precizie gradul de motivație cu care ți-ai stabilit obiectivele. De menționat ese fapul că doar 3% din populația lumii se îndreaptă conștient într-o direcție prestabilită. Ceea ce apreciez cel mai mult la EMPRETEC este că s-a dovedit a fi atelierul de lucru care livrează peste așteptări și are efecte vizibile. Dar să vorbim în cifre!

Rezultate în timpul și după EMPRETEC

  • În luna decembrie 2015, în cadrul EMPRETEC, am primit premiul pentru cea mai profitabilă afacere desfășurată în doar 3 din cele 9 zile ale atelierului de lucru. Din profitul obținut, cu multă muncă și perseverență, am reușit să demarez dotarea primei Biblioteci antreprenoriale pentru copii din România, spațiu destinat învățării aplicate.

De ce? Pentru că eu cred în educaţie mai mult decât în orice altceva!

  • În luna februarie 2016 am organizat cursurile Winter Weeks by Yuppy Koti cu o eficiență de 90% locuri ocupate și feedback exclusiv pozitiv.

De ce? Pentru că educaţia de calitate face diferenţa!

De ce? Fiindcă în educaţie a venit timpul să învăţăm de la cei mai buni!

  • În luna august 2016 mi-am triplat volumul afacerii începute cu doi ani în urmă, aplicând strategii testate pentru eficiența lor pe termen scurt, mediu și lung.

De ce? Pentru că un antreprenor valoros investește în educația sa!

TU ce obiective provocatoare ai? 

 

Autor: Alexandra Anton

Fondatoarea Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză Yuppy Koti, Ploieşti

Şi-a început cariera în educație în anul 2004. În ultimii 12 ani s-a preocupat dezvoltarea sa ca profesionist și a lucrat cu o vastă paletă de vârste (2-77 ani), atât în grădinițe, școli private și internaționale, cât și în corporații importante. A pregătit pentru examene IELTS zeci de tineri care astăzi folosesc cu dezinvoltură limba engleză, unii dintre ei studiind la mari universități ale lumii.

În 2011 a ales să redevină studentă, absolvind trei ani mai târziu programul masteral Învățare, medii de învățare și sisteme educaționale la Universitatea Turku din Finlanda. Experiența dobândită în predare, dar și în Ministerul Educației (ca intern) și în mediul ONG (ca Manager de programe educaționale), a convins-o că locul său este aproape de copii.

Este prima absolventă în Finlanda a studiilor superioare în educație care a ales să aducă în România din inspirația celui mai bun sistem educațional din Europa. Așa a luat naștere Yuppy Koti, locul din care pleci mai bogat, căci întotdeauna înveți ceva nou!

Anunțuri

Într-o zi, o româncă i-a scris un e-mail consilierului prezidențial pe educație din Finlanda. Ce a urmat este o lecție despre viață și școală

Articol publicat pe site-ul Republica.ro în 3 iunie 2016
Link direct https://republica.ro/intr-o-zi-o-romanca-i-a-scris-un-e-mail-consilierului-prezidential-pe-educatie-din-finlanda-ce-a-urmat
Autor: Raluca Ion

DSC_0847

În 2010, Alexandra Anton, fondatoarea unui mic centru de limbi străine, participa la București la un forum dedicat educației. Acolo l-a auzit pentru prima dată vorbind pe Jukka Kangaslahti, consilier prezidențial pe probleme de educație în Finlanda, vorbind despre un sistem de învățământ care părea prea bun să fie adevărat.

La finalul forumului, i-a scris acestuia un email în care curiozitatea se amesteca cu neîncrederea absolventului de școală românească.

„Mi-a răspuns și mi-a scris că, dacă chiar îmi doresc acest lucru, va vorbi cu soția sa să mă găzduiască în casa lor timp de o săptămână, timp în care să vizitez școlile finlandeze”, povestește Alexandra Anton, care avea la acea vreme 25 de ani.

A aterizat în Finlanda, iar la aeroport o aștepta chiar consilierul prezidențial. „În acea vreme, politicianul român cel mai vizibil din Parlamentul European era Gigi Becali, care avea palat în centrul Bucureștiului și statui aurite”, își amintește tânăra. Când a ajuns la reședința înconjurată de pădure din orașul finlandez Turku, cea care i-a deschis ușa a fost doamna Kangaslahti. „M-am uitat în jur. Menajeră, ioc. Statui de aur, ioc. Erau doar ei doi. Jukka m-a întrebat dacă îmi este foame. I-am spus că nu, că voi mânca atunci când mănâncă și familia. Mi-a zis. Sigur îți este foame. O să mă duc în grădină să culeg niște sfeclă. Și s-a dus în grădină și a cules sfeclă”, spune Alexandra Anton(foto). Aveau cei doi un standard ridicat de viață? Cu siguranță. Însă în Finlanda însemnele bunăstării sunt altele: Să fii sănătos. Să trăiești până la adânci bătrâneți. Să ai grijă de familia ta și să faci tot ceea ce îți stă în puteri să faci.

Îți amintește de o vizită făcută atunci la o școală. „Părea o școală pentru bogați și am întrebat-o pe profesoară dacă este o școală pentru bogați. Mi-a spus că nu, deși părinții unor dintre elevi aveau bani. Mi l-a arătat pe un băiețel a cărei familie avea afaceri în domeniul mobilei, erau milionari. Și mi l-a arătat pe un altul: familia lui trăia din ajutorul social”. În 2011, Alexandra Anton s-a înscris la Universitatea din Turku, la un master dedicat învățării, mediilor de învățare și sistemelor educaționale, pe care l-a absolvit în 2014. Reîntoarsă în țară, și-a deschis la Ploiești un centru de educație de inspirație finlandeză, în care aplică principiile învățate la Turku.

Într-un interviu pentru Republica.ro, Alexandra Anton vorbește despre educația din Finlanda și despre valorile care ar putea fi însușite în România, în ciuda inerției uriașe a sistemului.

Dacă ar fi să rezumați sistemul finlandez de educație la un singur principiu care ar fi acela?

E destul de greu să aleg un singur principiu, căci doar un cumul de factori face ca acest sistem de educație să se remarce ca fiind atât de revoluționar. Dar dacă ar fi să aleg trei cele mai importante principii aș alege centrarea pe copil, echitatea și calitatea.

Sistemul educațional finlandez are în centrul său copilul. Orice decizie s-ar lua, la orice nivel, finlandezii au realizat după decenii de reformă că totul se va răsfrânge asupra copilului, elevului, studentului. Când un profesor finlandez are de completat un document, se întreabă automat: „Mă face această hârtie un profesor mai bun?” Dacă răspunsul este „da”, atunci o va completa, altfel nu. Pentru orice decizie luată în minister se analizează impactul ei asupra copilului. Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu faptul că ţin cont de copii, deşi ei stau la baza oricărui sistem educaţional.

Echitatea înseamnă şanse egale pentru toţi de a reuşi din punct de vedere academic, indiferent de categoria socială din care provin. În toate şcolile din Finlanda poţi găsi copii de milionari şi copii din familii defavorizate învăţând cot la cot. Nu există „şcoli sau clase de elite”, nu există „clase de excelenţă” fiindcă toţi copiii sunt consideraţi a avea abilităţi înalte şi un potenţial ce rămâne de descoperit, acesta fiind rolul principal al şcolii.

Calitatea se referă la tot ceea ce primeşte copilul în şcoală, de la condiţiile de învăţare (lumină naturală, clase curate, materiale didactice), până la actul educaţional (curriculum, predare, învăţare, evaluare). Nimic nu este neglijat, nimic nu se face la întâmplare şi îmbunătăţirea acestui sistem educaţional este vizibilă de la un an la altul. În Finlanda educaţia chiar este prioritate naţională.

Care sunt cele mai importante valori pe care le învață copiii în acest sistem?

Micul finlandez îşi învaţă devreme drepturile, iar asta presupune să ştie şi care sunt drepturile altora şi limitările lui. Sistemul educaţional este primul context, unul social, în care copilul învaţă cum să relaţioneze, cu respect şi încredere în ceilalţi. Profesorii stabilesc regulile împreună cu elevii şi le respectă deopotrivă, ţinându-se cont de nevoile tuturor, nu doar de ale copilului, părintelui sau profesorului. Toţi aceştia sunt importanţi pentru ca lucrurile să funcţioneze!

Cum sunt structurate lecțiile? Cum sunt predate materiile?

Au existat zvonuri conform cărora finlandezii renunţă la materii. Nici gând, vor continua să predea materiile luate separat şi în plus, aici apare elementul de noutate, vor învăţa şi teme mai ample de interes. Când tratezi o temă precum încălzirea globală, este necesară o abordare transdisciplinară, care se referă la aspecte economice, geografice, ştiinţifice, altfel perspectiva este una limitativă.

Lecţiile în Finlanda au o puternică amprentă practică. Primul lucru pe care îl observi în clasele finlandeze este cât de puţin este folosită tabla. Nu se scrie după dictare (spre deosebire de stilul nostru, chiar şi cel universitar de predare), nu se scot copiii la tablă pentru a fi ascultaţi şi nu se dau aceleaşi teme tuturor copiilor dintr-o clasă. Lecţiile sunt prilej de învăţare profundă, căci după ore copiii nu petrec timp studiind, ci mergând la cluburi de după-amiază unde fac sport, învaţă să cânte la un instrument sau fac teatru. În timpul orelor, profesorul îi ghidează şi îi ajută individual să înveţe, petrecând puţin timp în faţa clasei şi aflându-se mai mult printre copii, încurajându-i să colaboreze. O clasă finlandeză e ca un roi de albine, unde fiecare ştie ce are de făcut, dar toţi au un scop comun.

Cum poți să îi faci pe copii să învețe cu plăcere?

Sunt convinsă că fiecare profesor care face asta are metodele lui. Când copilul se simte apreciat şi ascultat, când ştie că şi părerea lui contează şi că orice nelămurire ar avea se poate baza pe profesori şi pe părinţi, mediul lui este unul sigur şi învăţarea devine o plăcere. Desigur, progresul implică de efort, însă dacă efortul este apreciat, încurajat şi înţeles de către profesor, atunci copilul va vedea greşeala ca pe un prilej de învăţare, nu ca pe destinaţia finală.

Sistemul finlandez se axează pe lecții transdisciplinare, în care copiii își însușesc cunoștințe din mai multe domenii făcând o activitate practică în echipă. Ne puteți da un exemplu în acest sens?

Încep cu o activitate pe care am văzut-o în Finlanda: la clasa a VI-a (ultimul an de şcoală primară) copiii învăţau la geometrie despre perimetre şi volume. O problemă din manual le solicita să calculeze de cât lemn au nevoie pentru a construi casa unei păsări dintr-o anumită specie. Desigur, asta implica să aibă cunoştinţe legate de dimensiunea unei asemenea păsări, câte ouă depune, etc. În atelierul şcolii, copiii (fete şi băieţi) aveau ca sarcină de lucru să realizeze casa respectivă, pe care ulterior o luau acasă şi ţineau un jurnal al acesteia pe care îl citeau periodic în clasă. Aşadar matematică, biologie, abilităţi practice, comunicare în limba maternă, toate acestea erau aplicate într-un singur proiect. Nici nu e de mirare că elevii erau nerăbdători să vină la şcoală pentru a lucra la acest proiect.

Noi la Yuppy Koti, centrul educaţional finlandez de la Ploieşti, aplicăm principiile transdisciplinarităţii de la cele mai mici vârste. Când gătim, lucru care se petrece săptămânal, folosim noţiuni de limbă engleză, matematică (ingredientele trebuie numărate, cântărite şi măsurate), ştiinţe (aluatul creşte, zahărul se dizolvă etc.) şi comportament social (învăţăm să punem masa, să servim, să mâncăm etc.). Luăm aceste cunoştinţe şi le folosim şi la atelierele de ştiinţe (observăm ce se întâmplă cu o bucată de pâine sau cu sucul de mere după câteva zile), de învăţare în aer liber (verificăm dacă melcii sau furnicile beau şi ele suc de mere).

Când învăţarea este privită transdisciplinar ea capătă o perspectivă nouă, holistică, mult îmbogăţită şi chiar mai realistă decât atunci când izolăm noţiunile. Acesta este farmecul transdisciplinarităţii!

Care este raportarea finlandezilor față de evaluări, examene, note?

Finlandezii au multă consideraţie pentru evaluarea formativă, cea care se face zi de zi, prin feedback, propria evaluare şi evaluarea dintre colegi. Drept e, la ei se pune o notă pe semestru, echivalentul mediei de la noi. Fascinant e că notele nu sunt niciodată folosite pentru a înlesni managementul clasei, ci informat şi constructiv. Înainte de a se trece această notă în catalog se discută cu copilul şi cu părinţii, pentru ca semnificaţia notei să fie bine înţeleasă. Fiecare profesor are libertatea de a alege câte testări să dea şi ce fel de proiecte să desfăşoare cu copiii, astfel încât fiecare copil să-şi atingă obiectivele de învăţare fixate şi discutate la începutul semestrului în cazul fiecărei materii. La sfârşit, fiecare copil poate spune singur dacă şi-a atins obiectivele şi ce are de urmărit în continuare.

Ați vizitat școli finlandeze. Ce v-a uimit acolo?

Deja am amintit câteva aspecte surprinzătoare pentru ochiul unui fost elev şi actual profesor crescut şi educat mai ales în şcolile româneşti. Mi-a plăcut foarte mult că în şcolile finlandeze există un grad sporit de relaxare şi de seriozitate în acelaşi timp. Profesorii, părinţii şi copiii ştiu de ce se află la şcoală, ştiu că este alegerea lor să fie acolo şi fac echipă bună împreună. Simţi imediat ca fiecare individ conteză. Sunt toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

Există ceva ce am putea prelua, în mod realist, din modelul finlandez, având în vedere felul în care arată sistemul educațional din România și faptul că are o mare inerție?

Putem lua multe nu doar de la finlandezi, ci şi de la alte sisteme educaţionale. Ce am învăţat în Finlanda este că deschiderea faţă de învăţare continuă a adulţilor (mai ales a profesorilor) poate face minuni. Profesorii finlandezi au un mare apetit pentru învăţare şi împrospătare, iar asta cred că vine din interior, din convingerea că fiecare dintre noi poate fi mâine un pic mai bun decât a fost ieri, iar astăzi poate face diferenţa. Orice sistem este suma oamenilor care îl compun şi sistemul nostru nu face excepţie de la regulă.

Ce anume ar putea prelua părinții români din viziunea finlandeză asupra educației, astfel încât să își ajute copiii să își dezvolte abilități pe termen lung și să aibă o atitudine sănătoasă față de învățare?

Părinţiilor cu care eu lucrez le spun de câte ori am ocazia cât de importanţi sunt pentru copiii lor. În plus, niciun profesor nu este în viaţa unui copil un timp atât de îndelungat precum părintele său. E valabil oriunde în lume. De aceea este important ca părinţii să-şi asume deciziile luate şi să aibă curajul de a o lua de la capăt atunci când soluţia găsită nu a avut rezultatele dorite. E uman să greşim şi e inteligent să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora.

Părinţii români care au încredere în copilul lor, care sunt interesaţi de educaţia lui şi colaborează cu profesorii au şanse sporite de a lua decizii inspirate. Oţetul nu se obţine într-o singură zi, iar învăţarea, care este tot un proces natural, cere timp şi răbdare. Eu n-am întâlnit copii care abordaţi corespunzător, uman, cu blândeţe şi cu fermitate, să nu-şi dorească să înveţe. Când însă depăşim limita fizică şi psihică în mod repetat, copiii nu vor întârzia să ne transmită semnale. Eu cred foarte mult în încredere, a părintelui în copil, a copilului în profesor, a profesorului în părinte şi invers. Finlandezii spun că e nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil.

Ați cunoscut profesori din sistemul românesc de stat care s-au reinventat și au reușit să ajungă la sufletul și mintea elevilor lor? Cum s-a petrecut acest lucru?

Profesori care s-au reinventat uluitor, nu. Am cunoscut însă oameni care aveau în stare latentă toate aceste nevoi şi care, simţindu-se încurajaţi şi înţeleşi pur şi simplu au înflorit, au devenit mai încrezători în sine şi au ajuns să-i inspire şi pe alţii. Când un profesor predă, el transmite înainte de toate entuziasm sau lipsa de entuziasm, care nu se poate măsura, dar se simte imediat. Am ajuns la concluzia că şi în România avem profesori curajoşi care pot comunica mai întâi cu sufletul copilului şi apoi cu mintea sa. Mi-aş dori să cunosc din ce în ce mai mulţi în anii care vin.

4 lucruri pe care nu le știi despre educația finlandeză

Articol publicat pe site-ul Totul despe Mame în 27 mai 2016
Link direct http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/4-lucruri-pe-care-nu-le-stii-despre-educatia-finlandeza
tdm

Educaţia finlandeză și câteva lucruri pe care nu le știm despre aceasta

Sistemul educațional din Finlanda se afkă în primele cinci ţări din lume la capitolul sisteme performante şi pe primul loc în Europa la acest capitol. Am aflat de la Alexandra Anton, fondatoarea Yuppy Koti şi co-fondatoarea Asociaţiei Iubesc Ploieştii, care a studiat Ştiinţele Educaţiei la Universitatea Turku, în sud-vestul Finlandei, câteva lucruri mai puțin știute despre educația finlandeză:

1. Educația speciala este diferită de ceea ce se întâmplă în România

În Finlanda, învăţământul special este definit altfel decât la noi. Ei înţeleg prin nevoi speciale mai ales dificultăţi de învăţare (la scris, citit, matematică sau limbi străine), în timp ce la noi se consideră că doar copiii cu vizibile tulburări senzoriale, de limbaj, de intelect sau comportament se încadrează în această categorie.

În plus, în Finlanda sunt depistate devreme aceste tulburări şi se lucrează foarte mult pe prevenţie. De aceea, în Finlanda nu se consideră că eşti cu nimic special dacă ai nevoie de educaţie specială, iar aproape o treime din elevii finlandezi beneficiază la un moment dat de sprijin suplimentar. Este des întâlnit ca în clase să se afle atât un profesor obişnuit, cât şi un profesor pentru educație speicală care să ofere ajutor în lucrul cu copiii, el putând inclusiv să lucreze cu un singur elev sau cu grupuri mai mici de elevi care au nevoie de timp şi de explicaţii suplimentare pentru a înţelege un concept.

Educația specială seamănă cu meditaţiile de la noi, însă este un serviciu gratuit oferit de statul finlandez, care se asigură astfel că elevii nu acumulează frustrări, goluri în cunoştinţe şi nu abandonează studiile. Într-un fel, este o investiţie care pe termen lung aduce beneficii şi individului, şi societăţii. Felul în care este abordată educaţia specială în Finlanda este cu siguranţă unul dintre factorii care influenţează rezultatele obţinute la testele internaţionale.

În România pierdem anual mii de tineri din cauza testelor standardizate, a competiţiei care nu vine cu măsuri recuperatorii şi a sistemului de plată în funcţie de merite, respectiv rezultate la concursuri şi olimpiade. De fapt, în fiecare clasă din România există copii cu nevoi speciale (în accepţiune finlandeză) şi nici măcar n-ar trebui să ne sperie asta. Dacă ne gândim la propria experienţă ca elevi, ne dăm seama că fiecăruia dintre noi i-ar fi prins bine la un moment dat să aibă un astfel de profesor specializat în deficienţe de învăţare.

2. În Finlanda, mediul de învățare și cadrele didactice sunt mai puțin formale

Nu e niciun secret faptul că învăţarea de profunzime are eficienţă în medii prietenoase. Faţă de România, unde suntem mai degrabă formali, în Finlanda profesorii şi în general oamenii cu funcţii sunt mult mai informali şi mai uşor de abordat. Iar a studia educaţie în Finlanda e ca şi cum ai urca pe Everestul educaţiei: aerul e rarefiat, esenţa vieţii e mult mai clară şi experienţa te transformă fundamental.

3. Educația finlandeză nu are secrete

Secretul învăţământului finlandez este că nu are niciun secret. De fiecare dată când există întrebări se şi răspunde la ele şi asta nu poate să însemne decât o foarte mare deschidere.

4. În Finlanda, orice sursă de informaţie este exploatată

Deşi suntem culturi diferite, nevoile noastre ca oameni, ca profesori/părinţi şi ca elevi rămân aceleaşi. Este interesant cum românii folosesc scuza culturii lor balcanice pentru a nu investi efortul necesar şi a nu-şi îmbunătăţi sistemul educaţional. În timp ce românii caută scuze, Finlanda nu vede o problemă în a învăţa de la Germania, Suedia, Ungaria sau Statele Unite.

Mai multe despre educație, și în mod special despre educaţie finlandeză, poți afla și tu în perioada 13 – 14 mai, la Hotel Central din Ploieşti, când are loc prima ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie, la iniţiativa Asociaţiei Iubesc Ploieştii şi a Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză – Yuppy Koti Centre. Având ca teme principale colaborarea globală, rolul profesorului si predarea personalizată și desfășurându-se sub forma unor sesiuni în plen, ateliere interactive, dezbateri cu editorii de cărți şi furnizorii de materiale didactice şi a unei galerii de idei creative în educație, evenimentul îi așteaptă pe toți profesorii și viitorii profesori, pe cercetători, tineri, factori de decizie, reprezentanți ai unor business-uri educaționale și părinți. Înscrierile se fac exclusiv online, iar pagina dedicată FIEDu 2016 estehttp://www.yuppykoti.ro/fiedu-2016/

Copiii sau deținuții? Cine petrece mai mult timp afară?

Această prezentare necesită JavaScript.


Timpul petrecut în aer liber nu este pierdere de vreme!

Am întâlnit mulți părinți care ar fi preferat ca în loc de aer curat, copilul lor să primească teme suplimentare sau ore de pian. GREȘIT!

Un studiu recent pe care l-am citit în Huffingtonpost avea ca subiect comparația dintre copii și prizonieri. Deloc de neglijat, studiul arată că în toate cele 10 țări care au luat parte la studiu, aproape 1/3 din copiii se joacă zilnic afară 30 de minute sau mai puțin, în vreme ce deținuții au dreptul legal la 2h/zi în aer liber.

Uluitoare mi s-au părut declarațiile deținuților dintr-o închisoare de maximă siguranță din SUA, când au aflat că sunt mai privilegiați decât copiii cu vârsta între 5-12 ani:
„E deprimant, chiar e.”
„Am timp să simt căldura soarelui pe față. Asta înseamnă totul pentru mine.”
„Dacă aș sta doar o oră pe zi afară mi-ar crește gradul de furie. Ar fi o tortură.”
„Aceasta este cea mai importantă parte din zi. Afară îmi las toate frustrările și problemele.”

România s-ar putea număra cu ușurință printre cele 10 țări cu copii torturați. În majoritatea grădinițelor și școlilor din România copiii nu ies deloc afară, timp de 4, 5, chiar 10 ore zilnic. Ca o urmare absolut firească, copiii sunt mai mereu bolnavi și nervoși, iar numărul celor diagnosticați cu ADHD se înmulțește alarmant.

DSC00439

Mă întreb: noi chiar ne-am propus să creștem niște copii frustați și bolnăvicioși?

Studiul a fost ca o revelație pentru cei de la OMO/Persil, care au creat filmulețul Free the Kids (Eliberați copiii), cu intenția de a porni conversația despre importanța jocului în aer liber pentru dezvoltarea holistică a copiilor. În inițiativa „Murdăria este bună” s-au alăturat specialiști precum Sir Ken Robinson și Dr Stuart Brown, fondatorul National Institute of Play.

 

 

Educaţie finlandeză pentru copiii din Ploieşti. Cum arată o zi din viaţa unui copil care studiază după cel mai avansat sistem educaţional din lume

Această prezentare necesită JavaScript.

Articol publicat pe site-ul Adevărul în 20 martie 2016
Link direct http://adevarul.ro/locale/ploiesti/educatie-finlandeza-copiii-ploiesti-arata-zi-viata-unui-copil-studiaza-mai-avansat-sistem-educational-lume-1_56eebf265ab6550cb80adf98/index.html
Autor: Dana Mihai

În Ploieşti funcţionează de aproximativ doi ani un centru educaţional de inspiraţie finlandeză, unde unul dintre puţinii experţi români care au studiat în România şi Finlanda aplică, cu succes, principiile de învăţare nordice. Copiii sunt pregătiţi, încă de foarte mici, pentru viaţă şi provocările acesteia, prin joc, gândire creativă şi atenţie personalizată.

La o primă vedere, Yuppy Koti, aşa cum se numeşte centrul din Ploieşti, este o grădiniţă obişnuită. Un loc unde copii preşcolari, majoritatea de 3-5 ani, vin să înceapă educaţia, sub supravegherea unor profesori. Doar că diferenţele încep chiar de la intrare. Toată lumea, inclusiv adulţii, are papuci şi haine cât mai comode, aşa cum cei mici sunt obişnuiţi să vadă acasă, o primă familiaritate care le înlesneşte „ruptura“ zilnică de câteva ore de părinţi. De asemenea, mediul relaxat îi face pe toţi să se simtă ca acasă. Copiii au libertatea de a merge prin tot centrul, inclusiv în birourile profesorilor, punând întrebări despre absolut orice şi primind, cu infinită răbdare, răspunsuri.

De asemenea, oricât de mici ar fi, o dată pe săptămână sunt responsabili cu punerea mesei de prânz şi strângerea acesteia, ba chiar pregătesc împreună micul dejun, ies o oră afară zilnic, indiferent că plouă, ninge sau este caniculă, iar orele de ştiinţe, de exemplu, le petrec aplicat, în parc, observând natura şi fenomenele meteorologice. Tot ceea ce învaţă, de la litere până la matematică, este sub forma unor jocuri, astfel că ei nu au niciodată teme sau lecţii, ci doar jocuri noi, care îi provoacă. Iar predarea se face exclusiv sau cât mai mult în limba engleză pentru că în primii ani de viaţă, aptitudinea înnăscută a copiilor de a învăţa limbi străine se află la apogeu. La fel de important, copilul nu este niciodată bruscat sau stigmatizat de către profesorii sau colegii săi, iar un profesor se ocupă de maximum 7 copii.

 

Diferenţele faţă de sistemul românesc de învăţământ, evidente, nu sunt decât principii după care funcţionează sistemul de învăţământ din Finlanda, în acest moment cel mai avansat din lume şi un deziderat pentru multe state.

Cum s-a născut ideea

Ideea înfiinţării centrului îi aparţine Alexandrei Anton (31 ani), un nume cunoscut în domeniul educaţiei şi unul dintre puţinii experţi români care au studiat în România şi Finlanda. Alexandra a terminat Literele în România şi a lucrat la British School of Bucharest (Şcoala Britanică din Bucureşti), iar la acel moment, în 2010, sistemul de învăţământ din Marea Britanie i s-a părut ca fiind ideal. „Am aflat însă, aproape cu stupoare, la Forumul Educaţiei de la Bucureşti, că sistemul din Anglia este abia pe locul 18 în lume, iar cel finlandez pe locul întâi şi că elevii din Finlanda sunt pe primul loc la testele PISA. Am fost foarte intrigată, am fost o săptămână în Finlanda, de unde am venit cu şi mai multe întrebări, iar în toamna lui 2010 am aplicat pentru două mastere de învăţare şi sisteme educaţionale, am fost admisă la ambele şi am ales Universitatea Turku din sud-vestul Finlandei“, spune Alexandra Anton.

A economisit mare parte din cele trei burse pe care le-a avut în Finlanda, iar din aceşti bani şi cu împrumut de la bancă a deschis în Ploieşti Yuppy Koti, centrul educaţional de inspiraţie finlandeză, unde Alexandra aplică principiile învăţate în Finlanda, după ce a observat singură efectele acestui sistem educaţional. „Nu întâmplător, nordicii, printre care şi finlandezii, apar permanent în topurile celor mai fericiţi oameni din lume. Învaţă încă de mici că vor avea atât o carieră, cât şi o viaţă frumoasă dacă ceea ce fac, fac cu drag, dacă munca nu este o corvoadă. Iar pentru aceasta, sunt orientaţi către domeniile care li se potrivesc încă de foarte mici. La noi, fiecare cunoaşte pe cineva care face o meserie pentru că aşa i-a spus mama sau tata, deşi lor nu li se potriveşte deloc. Iar asta este o diferenţă colosală între cele două sisteme“, spune Alexandra a cărei activitatea în educaţie depăşeşte 12 ani.

„În România nu există învăţământ de masă“

O altă diferenţă este conceptul de „învăţământ de masă“, care la noi există doar în forma teoretică. „Spunem că învăţământul din România este de masă, însă nu este aşa. Din cauza numărului foarte mare de elevi dintr-o clasă, un învăţător va lucra numai cu «vârfurile», în timp ce ceilalţi se pierd pe drum. În Finlanda, nu există nici măcar şcoli medii, ci bune şi foarte bune, iar dacă o şcoală are rezultate mai slabe, autorităţile intervin cu fonduri şi personal sau orice altă soluţie pentru rezolvarea problemelor. Noi, când avem o şcoală slabă, o desfiinţăm sau o comasăm, nu încercăm să rezolvăm problema. De asemenea, la finalul ciclului de învăţământ obligatoriu, dacă un elev din Finlanda nu îşi promovează examenele, mai stă un an la şcoală, iar profesorii şi întreaga logistică a şcolii îl ajută să-şi încheie studiile. Noi pierdem în clasa a XII-a foarte mulţi absolvenţi care nu iau bacalaureatul, deşi am investit 12 ani în ei. Ar trebui să mai aibă dreptul la încă un an“, crede expertul.

Profesorii au salarii mici şi în Finlanda

Nici măcar salariile profesorilor nu ar trebui să fie un impediment. „Nici în Finlanda profesorii nu au salarii mari, în jur de 1.200 de euro, din care pot plăti 700-800 euro doar chiria. Însă oamenii care devin profesori fac acest lucru pentru că îşi doresc să fie dascăli, pentru că aceasta este vocaţia lor. Deci scuza salariilor mici nu mi se pare una plauzibilă“, spune Alexandra.

Diferenţele faţă de sistemul din România

Alexandra vede pe viu, zilnic, diferenţele dintre cele două sisteme. La Yuppy Koti au ajuns şi copii care au învăţat în grădiniţe particulare sau de stat din Ploieşti, unii aproape traumatizaţi de educatorii lor. „Încă de mici se adresează profesorului cu «doamna». În Finlanda, până la finalul studiilor, elevii se adresează profesorilor folosind prenumele pentru că şcoala este a doua lor familie. Aşa este şi în centrul nostru. Noi învăţăm copiii că nu trebuie să-şi rezolve supărările cu palma sau cu pumnul, iar actele de violenţă sunt imediat discutate şi nu sunt tolerate. Dacă sunt deranjaţi de cineva, îi învăţăm să-şi exprime verbal nemulţumirea. «M-a supărat ce ai spus» sau «Nu mi-a plăcut cum m-am simţit când ai făcut asta». Conflictul este aplanat aproape instantaneu, iar celălalt înţelege că altfel rezolvăm un conflict. Ar putea părea că îi învăţăm să nu-şi cunoască limitele, să facă numai ce vor, însă copiii ştiu instinctiv unde să se oprească în relaţiile cu adulţii, iar dacă se întâmplă să exagereze, îi întrebăm natural dacă nu cumva au reacţionat nepotrivit şi de cele mai multe ori ne aprobă. Tot ca o diferenţă, avem experienţa unor copii şi părinţi traumatizaţi, despărţiţi cu brutalitate. Aici, unul dintre copii are fotografia mamei sale şi ori de câte ori îi este dor de ea, în timpul în care este la centru, se poate duce să se asigure că mama îi este alături. Fiecare copil este unic şi de aceea şi soluţiile pentru el sunt personalizate“, spune Alexandra.

Învăţarea prin joc

Principala metodă prin care copiii învaţă la centrul din Ploieşti este jocul. Joaca de-a micul dejun înseamnă, pe lângă dezvoltarea unei abilităţi esenţiale, aceea de a şti să-ţi prepari ceva de mâncare, indiferent de vârstă, şi dezvoltarea motricităţii, de exemplu, atunci când exersează mişcările de a întinde untul pe pâine. De obicei, cei mici primesc mâncare de-a gata de la părinţi sau sunt hrăniţi până târziu de adulţi, astfel că nu ştiu să mânuiască lingura sau furculiţa poate nici la 7-8 ani. La centrul din Ploieşti, elevii mănâncă la aceeaşi masă cu profesorii.

Atunci când învaţă literele, matematică sau ştiinţe nici nu îşi dau seama că fac acest lucru pentru că totul este o joacă. „Poate cea mai surprinzătoare parte a filosofiei sistemului educaţional finlandez este rolul central al jocului în vieţile copiilor, atât la şcoală, cât şi în afara ei. Noi nu avem lecţii, ci un joc nou. Un joc în care învăţăm cercul, un altul în care învăţăm literele scriindu-le cu mărgele. Ca să descoperim natura, mergem în parc, unde facem şi un picnic. Învăţăm engleza zilnic în cel mai eficient mod. De exemplu, când ne încălţăm, spunem acest lucru în engleză, făcând legătura între ceea ce gândim, spunem şi facem“, povesteşte Alexandra Anton. Obiectivul principal al educaţiei din centrul de la Ploieşti este acela de a-i ajuta pe copii să deprindă abilităţi de analiză şi sinteză, de integrare a cunoştinţelor şi experienţelor, fapt care îi va ajuta să gândească critic şi să le placă să înveţe pe tot parcursul vieţii. De asemenea, se pune preţ pe principiul că a înţelege este mai util decât a memora.

Copii dezinvolţi, creativi, curioşi şi fericiţi

Copiii de la centrul Yuppy Koti s-au schimbat radical, mai ales dacă au trecut şi printr-o altă formă de învăţământ. Sunt dezinvolţi, creativi, curioşi şi fericiţi. „Unul din principalele lucruri pe care le urmărim este gândirea critică, iar acest lucru trebuie exersat încă de când copilul este mic. Şi nu oricum, ci creativ, în funcţie de structura, abilităţile şi talentul fiecăruia. De asemenea, vrem să fie sănătoşi, de aceea avem săptămânal o oră de sport în interior şi o oră de mişcare în aer liber zilnic, chiar dacă plouă sau ninge. Încercăm să le oferim un mediu cât mai plăcut, în care să înveţe de plăcere. Dovezile progresului lor nu sunt teancurile de hârtii, ci copiii înşişi. Atunci când mă întreabă părinţii dacă a progresat sau nu copilul lor le spun să se uite la el. Cum li se pare? S-a schimbat ceva? Cea mai bună educaţie se vede în copil, nu în portofoliul lui. Vorbim despre copii foarte mici, iar pentru ei învăţarea nu trebuie să fie neapărat pe hârtie, în fişe sau caiete de lucru“, spune Alexandra.

Părinţii, la fel de importanţi

De altfel, părinţii sunt o verigă importantă a sistemului educaţional din centru. „Avem şi părinţi care întreabă de ce copiilor nu li se impun reguli, de ce nu au teme, de ce ies afară pe ploaie. Încerc să le explic cum afectează comportamentul lor dezvoltarea celor mici. Când unui copil îi spui să nu se joace pe afară pentru că se murdăreşte îi induci frica de eşec. El se gândeşte că se supără mama când se murdăreşte şi îşi reprimă stări şi comportamente. Nu este normal, pentru că de aceea avem maşini de spălat, să scoatem petele de pe haine. Noi am scris într-o zi cu degetul în făină, iar copiilor le-a plăcut foarte mult! Desigur, la final a ieşit puţin haos, însă am făcut curat cu aspiratorul şi totul a fost în regulă. La noi nu e o problemă deranjul, căci la final toţi dau o mână de ajutor la strâns – suntem o echipă! Apoi temele nici nu-şi au sensul dacă părinţii le rezolvă. În plus, facem mai mult rău, fiindcă le trasmitem mesajul de neputinţă şi dependenţă faţă de adult, pe care îl putem observa în unele persoane până târziu, la maturitate. Noi le spunem copiilor că este normal să greşim, la orice vârstă, iar cu fiecare greşeală ne apropiem de ceea ce ne-am propus. A face greşeli este un aspect important din procesul de învăţare, nici pe departe un inamic al învăţării. Dacă însă principiile şi mentalităţile noastre nu coincid sau nu se apropie de cele ale părinţilor, din păcate nu ne putem ocupa de copil aşa cum ar trebui, fiindcă îl dezorientăm. Noi lucrăm împreună cu părinţii la educaţia copiilor lor, suntem o echipă care se dedică lor“, spune Alexandra care mărturiseşte şi că admiterea copiilor în centru se face în funcţie de părinţi.

Un SMURD al educaţiei

Centrul de inspiraţie finlandeză de la Ploieşti urmează principiile curriculumului naţional finlandez pentru învăţare timpurie, adaptat la mediul şi oportunităţile de învăţare din România, într-un mod care să permită copiilor să-şi folosească mai târziu abilităţile şi cunoştinţele în orice sistem educaţional.

„Nu facem experimente pentru că nu ne jucăm cu educaţia nimănui. Îmi doresc să devenim un contributor la educaţia de calitate şi gratuită pentru toţi copiii din România, demonstând că acest sistem educaţional care ne inspiră zi de zi este un model ce poate fi aplicat în întreaga ţară. Mi-aş dori să existe un astfel de centru în fiecare judeţ, un fel de SMURD al educaţiei, un loc de practică şi cercetare pentru studenţi şi profesori. Avem nevoie de flexibilitate la nivel legal, pentru a obţine vizibilitate şi a beneficia ca ţară de un sistem educaţional care aplică în mod inovativ principii testate şi validate la nivel mondial. Ştiu că nu este uşor, nici nu m-am gândit că va fi. Ştiu însă că educaţia de calitate este şi va rămâne un factor de succes al oricărei comunităţi din orice ţară a lumii, căci cine nu-şi doreşte educaţie de calitate pentru copilul său?“, se întreabă Alexandra Anton.

Cursurile de la Ploieşti sunt unele plătite pentru că centrul are cheltuieli de funcţionare inerente, însă Alexandra îşi doreşte ca în centru să înveţe şi copii ai căror părinţi nu au posibilităţi financiare. „Mi-aş dori să pot face mai mult pentru copiii din toate categoriile socio-economice. Nimeni nu are vreun merit sau vreo vină că provine dintr-o anumită familie. Educaţia este însă şansa unică de a schimba vieţi.“

Joaca de-a reforma sau Cum facem miniștrii să asculte experții?

12669507_1314154205266347_6193761290188310507_n
Înființarea grupului de experți numit de ministrul Educației, dl. Adrian Curaj, este un semn al interesului pentru începerea reformei reale în educație. Cu toate acestea, domnul ministru nu a făcut nimic special, ci doar ce trebuia: a consulta experții din domeniu este obligatoriu, nu opțional! Desigur, avem nevoie de timp să ne reobișnuim cu normalitatea și trebuie să ne asigurăm că va exista continuitate.

Ca să clarific de la bun început, acest articol vine să întărească concluziile grupului de experți și să exemplifice cum reorganizarea resurselor deja existente poate duce la rezultate benefice educației și societății ca întreg.

În acord cu cele spuse de noul ministru, reformarea oricărui sistem ține de predictibilitate, căci starea de spirit din educația românească a ultimilor ani poate fi descrisă cu ușurință printr-un singur cuvânt „haos”: miniștrii se schimbă cu o viteză uluitoare și nimeni nu-și asumă de fapt responsabilitatea, calendarul anului școlar este mereu altul, materiile și conținutul examenelor poate fi mereu un element surpriză la sfârșit de an, iar toate aceste artificii de moment trebuie să înceteze. Cu toate acestea, se impune luarea unor decizii mult mai categorice, care să mai scuture din teancurile de hârtii și să aducă în prim-plan elevul, căci la acest moment birocrația excesivă este cortina în spatele căreia se petrec marile acte de corupție în defavoarea elevului.

Mă îngrijorează abordarea de tip reformă originală și dacă se poate, neaoșă. Seamănă îngrijorător de mult cu democrația originală a ultimilor 25 de ani, sau cum spunem noi la Ploiești, cu reforma de tip „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica”.

  1. Ce reformăm de fapt? Materiile – o rană veche și durereoasă, ceva mai mică decât birocrația/corupția, însă factorul care, alături de calitatea profesorilor, atinge în mod direct interesul elevilor față de ce se petrece la școală.

Dacă dorim să reformăm materiile, atunci trebuie să vorbim despre profesori, căci ei fac materia accesibilă copiilor. Iar dacă vorbim despre profesori, atunci profesorii universitari joacă un rol important, căci ei ghidează, stimulează și ar trebui să fie anual mentorii a mii de absolvenți din întreaga țară. Profesorii universitari sunt cei care inspiră (sau ar trebui să o facă), sunt cei care având în față viitori profesori și un timp limitat (3-5 ani) sunt obligați să facă din mințile acestora niște instrumente creative. Avem nevoie de profesori ancorați în pedagogiile secolului XXI, care să pună întrebări bazate pe practica pedagogică, pe realitatea din școli și care să fie capabili să lucreze în proiecte comune alături de alți profesori sau studenți.

Așadar, ce resursă existentă este insuficient folosită? Studenții.

Pentru a avea profesori pregătiți este necesară realizarea unei prime părți din cele 10.000 ore de practică necesare pentru a ajunge de la novice la expert înaintea pășirii în clasă ca profesor titular. Profesorii din România nu fac suficientă practică, ajungând ca după titularizare sau chiar la obținerea de grade didactice mulți dintre ei să fie copia propriilor profesori, adică să aibă metode pedagogice de acum 10-20-30-chiar 40 de ani. Dacă vrem să nu se mai întâmple asta, avem nevoie de VOLUNTARIAT PEDAGOGIC care să completeze masteratul pedagogic, având ca scop autoselecția, formarea și educarea viitorilor profesori pe criterii practice, nu doar teoretice. Cum ar funcționa? Studenții și-ar putea alege singuri unde să facă voluntariat, în funcție de nevoile lor, nu de limitările birocratice existente la acest moment. Studenții și-ar putea alege orice instituție care organizează activități educaționale (asistența profesorilor din școli și grădinițe, școli alternative, proiecte locale ale mediului non-guvernamental, proiecte de cercetare). Mentalitatea viitorilor profesori trebuie să fie flexibilă, să treacă dincolo de bagajul genetic și educațional pe care ei înșiși l-au primit, să rupă limitările și să facă loc noutăților, ca să devină în fața copiilor profesorul ca adult care nu s-a săturat să învețe, ci este mai curios ca niciodată și se află într-o continuă îmbunătățire. Dacă educațional nu suntem capabili să-i formăm așa la nivel universitar, să-i încurajăm măcar să afle singuri, încă de pe băncile facultății dacă ceea ce vor să facă în viață este predarea, căci nimic nu e mai trist decât să vezi resemnarea și plictisul în profesorul aflat în fața copiilor. Dacă nici nu previzionăm numărul de profesori necesari sistemului peste 5-10-20 de ani și nu le oferim perspective clare la absolvirea facultății, măcar să stabilim un minim de 1000 de ore de practică în cei cinci ani de studiu (licență și masterat) oriunde și-ar dori. Le va deschide orizontul cunoașterii, le va îmbogăți experiența de învățare, îi va ajuta să-și găsească mai ușor un loc de muncă.

Dacă în Finlanda, țara care abordează materiile multidisciplinar, există un istoric în ce privește descentralizarea și autonomia profesională, ne-am amăgi dacă am crede că reformarea materiilor este un obiectiv tangibil doar cu o schimbare legislativă. Cunoștințele ancorate în viața reală sunt încă tratate cu stângăcie în manualele și culegerile folosite în școlile românești, iar învățarea multor noțiuni nu are întotdeauna sens. Dacă elevii din Finlanda vor avea, odată cu adoptarea noului curriculum din 2016, un cuvânt mult mai greu de spus în ce privește semnificația celor învățate, în România lui 2016 părerea elevilor este complet ignorată. Nici nu-i de mirare că evenimentul Consiliului Elevilor se numește  “Azi vorbim noi!”

  1. Ce reformăm de fapt? Ciclul gimnazial, scos ca din pălărie, fără să ne asigurăm că reforma la primar s-a încheiat cu succes. Nu avem cifre, statistici, cercetare. Câtă vreme vorbim despre ciclul gimnazial ca întreg nu vorbim despre nimic concret!

Ce resursă există si este insuficient folosită? Cercetarea.

În România anului 2016 nu știm foarte clar: Câți copii există în România? Câți au certificat de naștere? Câți (nu) merg la școală? Care sunt nevoile reale de formare exprimate de profesori? Ce ne indică rezultatele testelor din clasele a II-a și a IV-a în raport cu întreaga populație de vârstă școlară? Dacă tot dăm aceste teste n-ar strica să ne și folosească la ceva. Să nu uităm că vorbim despre reformarea unui SISTEM DE MASĂ, așadar un sistem în care fiecare copil contează. Sistemele educaționale performante sunt sisteme echitabile, care investesc mai mult în comunitățile sărace, în școlile cu probleme, în pregătirea profesorilor care au provocări complexe și în formarea unor echipe de intervenție, care să sprijine copilul, să-l salveze educațional atunci când e cazul. La noi e pe dos. Avem un sistem de masă care se comportă discriminatoriu, făcând deseori o selecție socio-economică. Diferența dintre indivizi și societate este aceea că în momentele dificile, în etapele de formare, ne avem unii pe alții.

Ar fi interesant de știut câți dintre elevii care iau evaluarea națională sau bacalaureatul an de an reușesc să ajungă la acest nivel fără niciun ban în plus dat pentru meditații. Sistemul care se laudă cu notele lor ar trebui să fie sistemul care le-a și oferit condițiile pentru a obține acele note de 10. Dacă vom continua să ne mândrim cu elitele noastre, cu olimpicii, cu tinerii admiși la universități în străinătate, atunci să vorbim despre cei care sunt produsul real al acestui sistem așa-zis de masă! Ar fi minunat ca aceste statistici să existe, însă câtă vreme nu le avem facem doar o paradă nesemnificativă statistic și îmbrățișăm discriminarea pe criterii socio-economice.

  1. Cum reformăm educația? Echipe mixte, școli pilot, tradiție
    Oriunde ne-am uita în Europa, vedem sisteme educaționale ancorate la realitatea europeană, dacă nu chiar internațională a educației. Cum e posibil să trăim în vremuri globalizate, dar să nu aruncăm o privire spre sistemele care au găsit deja soluții? Nu spun să copiem, dar a te inspira din modelele de succes în deciziile pe care le iei ca națiune este similar cu a folosi busola pentru a te orienta. Dau din nou exemplul Finlandei, căci el îmi este cel mai la îndemână. Sistemul educațional finlandez este cunoscut drept un laborator la scară largă al inovației americane în educație, fiindcă a învăța din cercetările și practicile altora nu este greșit. Vocile care spun să nu mai copiem de la alții probabil nu știu că nici sistemul nostru actual nu este unul autentic românesc și mai mult, educația exact pe asta se bazează – pe a învăța de la alții!

Ce resursă există si este incoerent folosită? Banii.

Oricât am încerca să ne scuzăm, nu ne va crede nimeni că România nu are bani pentru educație. Cum administrăm această resursă este mult mai relevant. N-am văzut în România o preocupare ciclică pentru ancorarea în realitățile lumii. Ministerul cheltuie anual mii, poate sute de mii de euro (ar fi de aflat cât anume și cu ce finalitate) pe deplasări în străinătate ale delegațiilor românești. Mi-ar plăcea ca în fiecare an să existe măcar un eveniment major care să reunească experți români și străini care să prezinte probleme punctuale cu care se confruntă diverse sisteme educaționale și care au fost soluțiile găsite. Impresia mea ca om din educație este că lipsește cu desăvârșire dialogul la nivel internațional, probabil din teama de expunere. Dar despre ce expunere vorbim? În fiecare an avem cifre clare din studii naționale, europene și internaționale care vorbesc despre rata sărăciei în rândul copiilor, despre rata de abandon școlar, despre lipsa de motivație și nefericirea copiilor din școli și despre rata analfabetismului. Cât ne-ar costa un EVENIMENT ANUAL LA SCARĂ INTERNAȚIONALĂ (alcătuit din conferințe, workshop-uri și grupuri de lucru) care să reunească experți din educație și care să dea o direcție coerentă reformei? Ce ar fi să bugetăm un astfel de eveniment anual și să începem o tradiție care să denote respect pentru educație și pentru viitor?

GRĂDINIȚE & ȘCOLI DE PRACTICĂ/PILOT în care să lucreze oameni de știință, să se măsoare parametri relevanți și care să prezinte cu transparență direcțiile de urmat. Reforma făcută doar pe hârtie nu funcționează, de asta ne-am convins, și în plus e dovada clară de diletantism.  Grădinițe și școli pilot în care să se investească fizic și moral, să se respecte numărul de copii specificat în lege, să se lucreze cu profesori creativi și capabili să devină mentori pentru viitorii profesori. Deciziile la nivel național, care devin Lege a Educației trebuie să fie mai întâi testate. Niciun ministru nu-și poate asuma responsabilitatea de a face teste pe întreaga populație școlară, deși dacă ne uităm în urmă ne dăm cu ușurință seama care a fost gradul de iresponsabilitate al miniștrilor din educație. Grădinițele și școlile pilot/de practică sunt nelipsite din țările care iau educația în serios și care știu că doar cercetarea temeinică ghidează corect o reformă. În felul acesta, miniștrii sunt scutiți de decizii nefundamentate, studenții fac practica necesară, cercetătorii au mediul propice și copiii se bucură de o educație corect construită.

În încheiere: mai presus de petrol, gaze și aur, cea mai valoroasă resursă a României sunt oamenii! Ce facem cu ei? Dacă sunt experți într-un domeniu îi întrebăm, corelăm informațiile și începem să lucrăm ÎMPREUNĂ la un plan. Dacă nu sunt experți, tot îi consultăm, dar altfel. Se numește VOT.

Temele pentru acasă – între necesitate și corvoadă

Articol apărut în luna octombrie 2015 în revista Zile și Nopți Ploiești.

Această prezentare necesită JavaScript.

După-amiezile școlarilor sunt, cu mici excepții, previzibile. Temele pentru acasă sunt cea mai mare grijă a copiilor, uneori și a părinților și bunicilor. Profesorii dau aproape întotdeauna teme pentru acasă, iar justificarea este simplă: programa este încărcată, iar numărul de elevi prea mare pentru ca un singur om să se poată asigura că toți elevii au parcurs materia.

Deși se crede că în Finlanda elevii nu primesc teme, realitatea este de fapt alta. Nu pentru că programa ar fi densă, ori clasele aglomerate, ci pentru că reluarea noțiunilor și aprofundarea lor prin conexiune ajută la fixarea cunoștințelor pe termen lung. Diferențele dintre cum se raportează copiii la teme în cele două țări sunt însă considerabile:

  1. Temele nu sunt o corvoadă pentru copii sau părinți – Dacă un elev finlandez nu și-a făcut tema din motive ce nu țin de el, atunci părinții anunță profesorul. În niciun caz temele nu sunt rezolvate cu sprijinul unui adult, iar când adulții sunt preocupați de temele copiilor, atunci părerile lor sunt prezentate separat de cele ale copiilor. Dacă se întâmplă ca tema să fi fost prea complexă sau prea solicitantă pentru copil, atunci părintele discută cu profesorul.
  2. Mai puține teme peste weekend – Atât profesorii, cât și copiii au nevoie de timp liber, de recreere și relaxare. Asta înseamnă mai puține teme și mai mult timp pentru joacă!
  3. Teme rezolvate în clasă – În școlile finlandeze se obișnuiește ca elevilor să li se permită să-și petreacă ora de literatură citind relaxați, ora de științe pregătindu-se individual pentru test sau ultimele 15-30 de minute făcându-și temele pentru data viitoare sau lucrând la un proiect împreună cu colegii.
  4. Teme verificate cu atenție – Din teama de a nu fi notați, scoși la tablă sau ridiculizați, elevii își ascund nelămuririle. Prin evitarea mijloacelor punitive și încurajarea exprimării libere, profesorii îi pot ajuta pe elevi să progreseze.

Dacă temele nu sunt folosite cu măsură sau nu țintesc progresul fiecărui elev, atunci ele fac mai mult rău decât bine.

Vă place să citiți? La fel și copilului dvs.

Această prezentare necesită JavaScript.

Articol apărut în luna septembrie 2015 în revista Zile și Nopți Ploiești.

Se apropie începutul unui nou an școlar, iar magazinele se întrec în oferte care să coloreze pupitrele copiilor. Știm cu toții că școala este despre învățare, însă câți realizăm că învățarea este despre citit?

Statistica e crudă și ne arată și ceea ce deseori refuzăm să admitem: aprox. 2% din populația României este analfabetă și aprox. 50% dintre absolvenți sunt analfabeți funcțional (adică nu înțeleg ce citesc).

Cum schimbăm această stare de fapt?

  1. Ne creștem altfel copiii

Un copil căruia i se citește de la câteva luni va crește cu interes față de cărți. Deși nu pot înțelege tot ce li se citește, bebelușii au capacitatea de a absorbi și altfel informația: privind imaginile, ascultând vocea părintelui și dând paginile mai groase. Alegând cărți rezistente vom permite celor mici să le folosească timp îndelungat.

  1. Ne corectăm propriile obiceiuri

Mai puțin timp la TV și mai mult timp citind ziare, reviste și cărți arată copilului nostru că putem găsi informații în mai multe surse. Când citim cu plăcere și avem grijă de cărțile noastre copilul va imita ceea ce vede în jur. Dacă am ști că obiceiurile noastre zilnice ne fac copiii mai fericiți, mai performanți și mai echilibrați, oare ar fi un argument suficient de convingător pentru a ne corecta?

  1. Citim ce ne interesează în mod real

Când citim cu voce tare copilului este important să alegem cărți care să fie pe placul amândurora. Nu este nicio problemă dacă o carte ni se pare plictisitoare. Putem alege alta și îl putem implica și pe cel mic în această “vânătoare de cărți”. La bibliotecă sau la librărie, în listele cărților premiate de Uniunea Scriitorilor sau în casele prietenilor, peste tot se află povești care așteaptă să fie spuse și răspunsuri pe care nu le găsim decât în cărți.

7 semne ale educației de calitate

Această prezentare necesită JavaScript.

Aricol publicat în revista Zile și Nopți Ploiești – Ediția August 2015

Deseori ne surprindem admirând sau dezaprobând atitudinea copiilor față de învățare. Dar câți dintre noi s-au întrebat ce fel de educație își doresc copiii acasă, în grădinițele, școlile sau liceele în care vor merge peste o lună?

  1. Părinți implicați care pun copilul pe primul loc: nici cei mai buni profesori nu pot înlocui părinții! Nimic nu-l convinge mai mult pe copil să iubească învățarea decât preocuparea acestora pentru activitățile lui.
  2. Cărți, cărți și iar cărți: „dragostea de carte” îi ajută pe copii să reușească indiferent de domeniul care îi pasionează. Dacă încă de la grădiniță adulții fac din lectură un prilej al descoperirii și al bucuriei, copilul va reuși mai târziu să găsească singur răspunsurile.
  3. Predare personalizată: dacă știm că fiecare copil este unic, de ce temele trebuie să fie aceleași pentru toți? Temele sunt cu adevărat relevante atunci când copilul se poate descurca singur, nu când este permanent asistat de un părinte sau un profesor.
  4. .. cheia marilor succese: copiii au nevoie de recreere după fiecare oră de efort intens și în plus, buna gestionare a timpului este și un indicator al calității vieții. Dacă relaxarea are loc în aer liber, este cu atât mai eficientă!
  5. Copii activi, nu cuminți: de la cele mai mici vârste copiii trebuie lăsați să pună întrebări, să fie curioși și netemători față de greșeli. Într-o clasă, alternanța între lucrul pe cont propriu și cel în echipă, cât și un continuu zgomot de fundal sunt indicatori ai învățării, nicidecum ai haosului!
  6. Învățare de dragul învățării, nu pentru note: motivația extrinsecă (din exterior) nu obișnuiește copilul cu provocările vieții. Nu există iluzie mai mare decât a crede că un copil care doar își mulțumește părinții și profesorii va deveni un adult care se cunoaște pe sine și este gata să se dedice pasiunilor sale.
  7. Lecții variate, nu doar materii de examen: mintea umană este mai complexă decât credem, iar concentrarea pe anumite materii este echivalentă cu limitarea curiozității și irosirea potențialului. Asta ne dorim?

Prezentare susținută în cadrul Conferinței Internaționale „Cheia succesului în școala finlandeză”

Această prezentare necesită JavaScript.


Stimați invitați, onorată audiență

Vă mulțumesc și eu pentru prezența într-un număr absolut impresionat la primul eveniment de anvergură internațională de la Ploiești, care aduce în prim plan sistemul educațional finlandez.

Mulțumiri invitaților finlandezi:

Kiitos kun tulitte Ploiesti kaupungille ja kiitos Jukka kun kannustat ja tuet Yuppy Kotia.

Deși, așa cum puteți vedea din titlul prezentării mele, mi-am propus să vă vorbesc despre profesorii finlandezi, vreau de fapt să vorbesc depre profesorii români și despre adevăratul lor impact. Așadar voi vorbi despre dvs., despre noi.

În urmă cu aproape 5 ani, auzeam pentru prima dată vorbindu-se despre testele PISA și despre Finlanda ca fiind una dintre cele mai performante țări din punct de vedere educațional. Aveam să descopăr însă, că finlandezii nu doar că nu și-au propus să fie cei mai buni în clasamentele internaționale, dar nici nu dau importanță vreunui tip de clasament modial. Ba mai mult, primii care au contestat plasarea Finlandei pe primul loc au fost chiar finlandezii. În decembrie 2001, după publicarea primelor rezultate PISA, prima contestație venea de la Helsinki – erau convinși că s-a produs o greșeală în clasament!

Cu bunăvoința celui care avea să-mi devină mai târziu profesor și care se află astăzi aici, am intrat pentru prima dată într-o școală finlandeză. Primul impact a fost cel din cancelarie: profesori relaxați, zâmbitori, își pregăteau materiale, iar eu eram invitată să particip la ore și chiar să le vorbesc copiilor despre țara mea. Aflasem că în Finlanda nu mai există inspectori și nici birocrație, deci profesorii aveau toate motivele să fie relaxați! Și totuși, nu reușeam să înțeleg de ce profesorii continuă să-și facă treaba și să mai aibă și rezultate notabile, fără a simți (măcar puțin) presiunea controlului calității și a inspectoratului.

Și totuși, unde anume dacă nu în clasamente putem vedea dacă un sistem educațional este performant. Cercetările arată că o persoană mai educată trăiește mai mult și mai bine. Finlanda a avut în anul 2013 un PIB de 267 mld de dolari, la o populație de 5,4 mil de locuitori. În același an, România înregistra PIB de 189 mld de dolari, la o populație de 19,9 mil de locuitori. Cu alte cuvinte, trei români au produs mai puțin decât un finlandez. Nici nu-i de mirare că finlandezii trăiesc mai mult și mai bine, nu-i așa?

Dar cum este posibil ca un sistem educațional care nu încurajează competiția să contribuie la o economie competitivă? Să fie oare profesorii?

Cum ceea ce definește cel mai bine un profesor este predarea, v-aș ruga să ridicați mâna dacă sunteți de acord cu următoarea afirmație: Este nevoie de indivizi foarte bine pregătiți și motivați pentru ca școala să producă rezultate foarte bune.

Și acum să ne întoarcem la întrebarea inițială: ce credeți că s-ar întâmpla dacă profesorii finlandezi ar veni să predea în România, iar profesorii români ar preda în locul acestora, în Finlanda. Ce credeți că s-ar întâmpla cu sistemul educațional românesc având exclusiv profesori finlandezi, toate celelalte rămânând neschimbate: cultura, curriculumul, birocrația, așteptările… Credeți că profesorii finlandezi ar reuși să producă o schimbare considerabilă în următorii 5 ani? Vă rog să schimbați câteva păreri cu o persoană care vă stă alături. Credeți că schimbările ar fi semnificative sau nesemnificative?

Probabil că unii dintre dvs. considerați că predarea de calitate ține de efortul individual al unui profesor și atunci el va produce schimbări semnificative. Însă mai pot fi și alții care cred că predarea de calitate este mai mult decât efort singular, izolat al unui profesor, așadar e nevoie de mai mult, deci profesorii finlandezi nu vor putea produce schimbări semnificative.

Dar în Finlanda? Ce s-ar întâmpla în cei 5 ani în care în școlile finlandeze ar preda doar profesori români? Eu cred că schimbările nu ar fi semnificative, căci este nevoie de mult mai mult ca predarea să fie de calitate.

Desigur, să vorbim despre CAPITALUL UMAN, extrem de important, deși nu singurul în toată această ecuație:

Cum devii profesor în Finlanda?

Ești selectat pentru a studia să devii profesor pentru învățământul primar, doar dacă te numeri printre cei 10% cei mai buni absolvenți de liceu. La examenul de admitere la facultatea de educație, 90% dintre aplicanți sunt respinși. După 5-6 ani de studiu aprofundat și câteva mii de ore de practică (să nu uităm că sunt necesare în medie 10.000 de ore de practică în orice domeniu de specializare pentru a evolua de la novice la expert), absolvenții devin profesori și profesează, de cele mai multe ori, întreaga viață. Am putea crede că acesta este singurul motiv pentru care diferențele dintre sistemul finlandez și cel românesc sunt atât de evidente.

În România selecția nu este nici pe departe la fel de dură, iar despre practica pedagogică nici nu merită să mai amintesc. Dar chiar așa, dacă nu ne-am lăsa pe mâna unui medic care nu și-a exersat și dezvoltat abilitățile, de ce ni s-ar părea firesc să ne lăsăm copiii pe mâna unor profesori care au exersat uneori doar câteva zeci de ore înainte de a deveni profesori titulari?

Mai există un al doilea aspect: cel al CAPITALULUI SOCIAL, desigur nu în accepție economică. Acest tip de capital face referire la cum își pot îmbunătăți profesorii practicile, prin colaborarea cu profesori din aceeași școală, sau din același județ sau din altă țară. În viața de zi cu zi, capitalul social arată astfel: când un profesor dintr-o școală finlandeză are o problemă la clasă, toți profesorii tratează această problemă, căci este și a lor. Mai mult, un director de școală în Finlanda nu are rolul de a-și evalua echipa, de a o mustra, ci de a o ghida, căci el este mentor în școala respectivă. De aici putem înțelege că sunt necesare schimbări de atitudine, căci profesorii, indiferent cât de buni sunt nu reușesc să rezolve provocările numeroase cu care se confruntă zilnic dacă nu simt că fac parte dintr-o comunitate de profesori. O astfel de comunitate nu poate exista dacă la mijloc există competiția pentru un recunoaștere, pentru credite sau pentru funcții. Problemele nerezolvate de către aceste comunități de profesori nu vor dispărea – o problemă ignorată nu este o problemă rezolvată -, ci se vor transpune în dezinteres din partea elevilor, lipsă de onestitate, cazuri de violență între elevi și multe altele. Nu cred că există vreun profesor în această sală care să nu se fi confruntat cu astfel de probleme. Imaginați-vă că ați fi avut o echipă cu care să colaborați pentru le rezolva. Pare fezabil, nu-i așa? Pare mult mai ușor.

Ultimul aspect demn de menționat este CAPITALUL DECIZIONAL. Finlanda are un curriculum extrem de general, fapt care dă libertatea profesorilor de a decide, în comunitățile lor de profesori, câte ore din fiecare materie să predea, ce formulare de evaluare să creeze și să folosească sau când să înceapă să utilizeze notele și ce fel de cursuri de pregătire continuă le servesc nevoilor de dezvoltare. Când profesorii au putere de decizie în astfel de aspecte cheie, ei se bucură cu adevărat de autonomie și au capital decizional sporit. Când noi înșine decidem asupra procedurilor, atunci ni le și asumăm. Când procedurile ni se impun, considerăm că nu atât reușita, dar mai ales eșecul, nu ne aparține, ci aparține celor care ni le-au impus, în cazul nostru inspectorate, minister, etc.

Toate acestea însumează CAPITALUL PROFESIONAL, iar dacă cele trei componente sunt prezente, atunci putem discuta despre capacitatea profesorilor de a acționa ca profesioniști în educație.

Aș dori să închei prin a spune că singurii care pot face o diferență considerabilă în calitatea educației nu pot și nici nu vor fi cetățenii finlandezi. Ceea ce contruim aici și acum este CAPITALUL SOCIAL despre care am vorbit mai devreme, este echipa, comunitatea internațională care aduce valoare, ne încurajează și ne sprijină dacă îi solicităm ajutorul.

Singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să ne asumăm implementarea!

Vă mulțumesc!

%d blogeri au apreciat asta: